This site uses cookies.
Some of these cookies are essential to the operation of the site,
while others help to improve your experience by providing insights into how the site is being used.
For more information, please see the ProZ.com privacy policy.
Freelance translator and/or interpreter, Verified site user
Data security
This person has a SecurePRO™ card. Because this person is not a ProZ.com Plus subscriber, to view his or her SecurePRO™ card you must be a ProZ.com Business member or Plus subscriber.
Affiliations
This person is not affiliated with any business or Blue Board record at ProZ.com.
Romanian to Portuguese: Imperiul Pisicilor - O Império dos Gatos (Alex Tocilescu) [excerpt] General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - Romanian Coborî la etajul trei şi aproape că se ciocni de o asistentă care împingea un cărucior cu tăvi goale. Femeia îl privi scurt, apoi îi zâmbi.
— Aţi venit la fetiţă? Cam târzior!
— Acum am scăpat de la serviciu, zise Constantin.
Asistenta avea vreo 40 de ani sau chiar puţin mai mult. Era îmbrăcată în nişte haine de spital, bluză şi pantaloni, în picioare avea nişte saboţi albi. Avea tenul măsliniu, acoperit de puţin prea mult machiaj. Era o femeie încă frumoasă, Constantin o observase şi la vizitele anterioare, semăna puţin cu actriţa din Amélie, pe care nu îşi mai amintea cum o cheamă. Constantin scoase 20 de lei din buzunar (îi pregătise la birou) şi îi îndesă în buzunarul femeii.
— Ei, nu‑i nevoie, spuse aceasta încet şi îi zâmbi din nou.
— Lăsaţi, lăsaţi, zise Constantin.
Merse până la capătul culoarului, apoi făcu dreapta. Ana era în ultima cameră pe stânga. Uşa era deschisă. Constantin intră. Ana stătea în pat cu laptopul în braţe, iar o perfuzie conectată la braţul ei drept picura încet. Avea părul roşu, ca bunică‑sa, tuns cu un breton care devenise cam lung în spital. Lui Constantin îi veni iarăşi să plângă. Cum să ţi se întâmple aşa ceva la 14 ani? De fapt, cum să ţi se întâmple orice lucru rău la 14 ani?
— Ce faci, răţuşcă? întrebă.
Ana nu răspunse. Constantin se apropie.
— Hei! Răţuşcă! zise ceva mai tare.
Ana tresări, se uită la el şi îşi scoase căştile din urechi.
— Bună, zise. Mă uitam la un serial.
Constantin se aşeză lângă ea şi o mângâie pe un obraz palid.
— Cum te mai simţi? întrebă.
— OK, zise Ana.
Închise laptopul şi vocile înfundate care se auzeau din căşti (vreun serial, probabil, se gândi Constantin) tăcură.
— Mama a fost pe la prânz, zise Ana.
— Ştiu, spuse Constantin. Mi‑a zis că a vorbit cu doctorul.
— Da, zise Ana.
Afară era întuneric, iar de unde stătea, Constantin nu vedea decât reflexia lui în fereastră.
— Ţi‑am adus ceva, zise.
Ridică punga pe care o pusese pe jos şi i‑o dădu Anei. Cu mişcări îngreunate de perfuzia din braţ, fata scoase din pungă un ursuleţ de pluş. Era uriaş, un urs maro şi uriaş, un urs deloc feroce, cu un zâmbet mare pe faţă, cu ochi mari şi maro care se întâlniră pentru o clipă cu ochii mari şi maro ai Anei.
— Mersi, zise fata. E un dulce!
Strânse ursul în braţe şi Constantin îşi zise: „uite, totuşi e încă un copil, e doar un copil“. Şi iarăşi îi veni să plângă, dar se abţinu din nou, pentru a mia oară pe ziua respectivă. Era mai rău decât nevastă‑sa, îşi zise. Ea nu plânsese deloc în toate zilele şi săptămânile astea, doar tăcea foarte mult şi îşi vedea de treabă, şi el se întreba cum reuşeşte să nu răbufnească sau să nu explodeze. Reuşea. Aşa era ea.
— Dar mi‑ai promis că îmi iei un iPhone, spuse Ana.
Constantin ghici o urmă de acuzaţie în vocea ei. Şi puţină dezamăgire.
— O să îţi iau, scumpo, zise.
— Ştiu, tata, dar când?
Constantin se simţi de căcat. Totodată se enervă. Încercă să nu‑şi arate supărarea.
— O să îţi iau, o să îţi iau, zise, dar acum nu stăm atât de bine cu banii…
— E doar o mie de lei dacă îl iei cu abonament, spuse Ana.
Ceea ce n‑ar fi fost o nimica toată nici dacă n‑ar fi trebuit să dea o grămadă de bani pe spital, la asistente, la doctori, dar mai ales în situaţia asta… De parcă Constantin căca bani.
— Ştiu, măi răţuşcă, zise, dar înţelege şi tu…
— Hai, măi tata, dar de când te rog? spuse Ana.
Constantin sesiză că încerca să nu fie ţâfnoasă. Nu prea îi ieşea.
— Îţi iau mâine, spuse. Ţi‑l aduc mâine‑seară.
— Unul alb, zise Ana.
— Bine, alb să fie.
Translation - Portuguese Desceu até ao terceiro andar e quase chocou com uma enfermeira que empurrava um carrinho com tabuleiros vazios. A mulher olhou-o de relance e sorriu-lhe em seguida.
— Veio ver a menina? Já é um bocado tarde!
— Só agora é que me livrei do trabalho, disse Constantin.
A enfermeira devia ter uns quarenta anos ou pouco mais do que isso. Estava vestida com as roupas do hospital, uma blusa, calças e nos pés trazia umas socas brancas. A sua pele, cor de azeitona, estava coberta por uma maquilhagem um tanto ou quanto exagerada. Ainda assim, era uma mulher atraente, tal como tinha reparado Constantin nas visitas anteriores. Era ligeiramente parecida com a atriz de Amélie, cujo nome não se recordava. Constantin tirou do bolso vinte lei (tinha-os posto de lado no escritório) e enfiou-os no bolso da mulher.
— Ei, não é preciso, disse ela em voz baixa e sorriu novamente.
— Deixe ficar, deixe ficar, disse Constantin.
Seguiu até ao fundo do corredor e depois virou à direita. A Ana estava no último quarto do lado esquerdo. A porta estava aberta. Constantin entrou. A Ana estava sentada na cama, a segurar o portátil, apesar de ter ligada ao braço uma sonda que ia pingando devagarinho. Tinha cabelo ruivo (como a avó), cortado com uma franja que tinha ficado demasiado comprida desde que estava no hospital. Constantin mal pôde conter as lágrimas. Como pode acontecer uma coisa destas a alguém com catorze anos? Aliás, como podem acontecer coisas ruins a alguém com catorze anos?
— Como estás, princesa?, perguntou.
Ana não respondeu. Constantin aproximou-se dela.
— Ei! Princesa!, disse ele mais alto.
Ana sobressaltou-se, olhou para ele e tirou os auscultadores dos ouvidos.
— Oi, disse ela. Estava a ver uma série.
Constantin sentou-se ao pé dela e acariciou-lhe o rosto pálido.
— Como te tens sentido?, perguntou.
— OK, respondeu a Ana.
Fechou o portátil, silenciando assim as vozes sumidas que ecoavam dos auscultadores (provavelmente da tal série, pensou Constantin).
— A mãe passou por cá à hora de almoço, disse a Ana.
— Eu sei, respondeu Constantin. Contou-me que falou com o médico.
— Sim, disse a Ana.
Lá fora já estava escuro e, do sítio onde estava, Constantin só conseguia ver o seu próprio reflexo na janela.
— Trouxe-te uma coisa, disse ele.
Levantou o saco que tinha pousado no chão e entregou-o à Ana. Com movimentos arrastados, por causa da sonda no braço, a rapariga tirou do saco um urso de peluche. Era enorme, um urso castanho gigantesco, nada feroz, com um grande sorriso no rosto, com olhos castanhos grandes que, por um instante, se cruzaram com os grandes olhos castanhos de Ana.
— Obrigada, disse a rapariga. É um amor!
Abraçou-se ao urso e Constantin disse para si próprio: «Olha para ela, ainda é uma criança, apenas uma criança.» E quase desatou a chorar, mas controlou-se novamente, pela milésima vez naquele dia. Era pior do que a esposa, pensou ele. Ela nunca chorou durante todos aqueles dias e semanas, só andava muito mais calada e atarefada, fazendo-o questionar-se como é que ela conseguia aguentar-se sem desabafar e sem explodir. Simplesmente conseguia. Ela era mesmo assim.
— Mas prometeste-me que me davas um iPhone, disse a Ana.
Constantin detetou um certo tom de acusação na voz dela. Também alguma desilusão.
— E vou dar-to, querida, retorquiu ele.
— Eu sei, pai, mas quando?
Constantin sentiu-se um merdas. Ao mesmo tempo, ficou enervado. Tentou não dar a entender que estava chateado.
— Vou dar-to, vou dar-to, disse ele, mas agora não estamos lá muito bem em termos de dinheiro...
— São só mil lei se o comprares com fidelização, disse Ana.
Como se isso fosse pouco e como se também não tivesse de dar um balúrdio de dinheiro ao hospital, às enfermeiras, aos médicos, ainda para mais nesta situação... Como se o Constantin fosse uma máquina de cagar dinheiro.
— Eu sei, princesa, disse ele, mas tenta entender que...
— Anda lá, pai, há quando tempo é que já ando a pedir-to?, perguntou a Ana.
Constantin percebeu que ela estava a tentar não soar caprichosa. Mas sem êxito.
– Vou comprar-to amanhã, disse ele. Trago-to amanhã à noite.
— Um branco, disse Ana.
— Sim, um branco.
More
Less
Translation education
Post-graduation in Translation (2 years) - University of Coimbra
Experience
Years of experience: 16. Registered at ProZ.com: Feb 2016.
Expertise 