This site uses cookies.
Some of these cookies are essential to the operation of the site,
while others help to improve your experience by providing insights into how the site is being used.
For more information, please see the ProZ.com privacy policy.
This person has a SecurePRO™ card. Because this person is not a ProZ.com Plus subscriber, to view his or her SecurePRO™ card you must be a ProZ.com Business member or Plus subscriber.
Affiliations
This person is not affiliated with any business or Blue Board record at ProZ.com.
Services
Translation, Interpreting, Editing/proofreading, Voiceover (dubbing), Software localization, Training
Expertise
Specializes in:
Law (general)
Law: Contract(s)
Law: Taxation & Customs
Law: Patents, Trademarks, Copyright
Patents
Linguistics
Poetry & Literature
Folklore
Business/Commerce (general)
Other
Also works in:
Accounting
Advertising / Public Relations
Agriculture
Livestock / Animal Husbandry
Art, Arts & Crafts, Painting
Finance (general)
Materials (Plastics, Ceramics, etc.)
Certificates, Diplomas, Licenses, CVs
Cinema, Film, TV, Drama
Textiles / Clothing / Fashion
Telecom(munications)
Computers (general)
Cooking / Culinary
Cosmetics, Beauty
Media / Multimedia
Economics
Education / Pedagogy
Environment & Ecology
Food & Drink
Gaming/Video-games/E-sports
Genealogy
General / Conversation / Greetings / Letters
Genetics
Geography
Government / Politics
Photography/Imaging (& Graphic Arts)
History
Tourism & Travel
Human Resources
Idioms / Maxims / Sayings
More
Less
Rates
Portfolio
Sample translations submitted: 3
Romanian to Spanish: Relato ('Pasărea' / 'El pájaro' - de Víctor Scherar) General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - Romanian Pasărea
Când pasărea căzu pe scândurile goale împreună cu cioburile îngheţate ale geamului, pescarul tresări. Sub pleoapele umflate, o undă de spaimă aprinse ochii apoşi. Mâna tremurătoare căută paharul care clănţăni între dinţi, iar rachiul se vărsă în hăţişul bărbii cărunte. Pescăruşul, cu aripile prinse în gheaţă, nu încerca nicio mişcare. De pe podea, privea gazda speriat, cu ochii lui de mărgele negre.
Peste spaima celor doi, trecea din când în când vuietul furtunii.
– Pasăre neghioabă, mormăi pescarul. Ai spart geamul şi acuma o să fie şi mai frig. Pentru asta o să ţi sucesc gâtul.
Ca şi cum ar fi înţeles, pasărea încercă o mişcare de scăpare, dar n o ajutară nici aripile, şi nici labele.
– Mai bine te arunc în furtună de unde ai venit.
Se ridică greoi să şi realizeze ameninţarea, dar pasărea reuşi să se târască la o parte din calea lui.
– Ai început să te dezgheţi şi te pomeneşti că nu mai vrei afară.
Pasărea continua să l privească ţintă, cu ochii omeneşti, înspăimântaţi de apropierea picioarelor groase şi a bocancilor butucănoşi, gata s o strivească.
Pescarului îi pierise frica.
– Chiar dacă te a trimis diavolul, nu mi e teamă. Eşti singură şi prea neajutorată ca să poţi să mi faci vreun rău.
Având senzaţia că a scăpat de un mare pericol, îşi simţi inima uşurată şi deveni mai comunicativ.
Se adresă din nou pescăruşului:
– N ai avut noroc că te a aruncat furtuna la o gazdă ca mine. Oriunde în altă parte o nimereai mai bine.
Pasărea îl privea de parcă nu înţelegea nimic.
– Te uiţi ca prostul la mine, dar aşa e şi cu oamenii. Depinde unde i aruncă soarta când se nasc. Eu am nimerit într un pat de sărăntoc şi trag de când mă ştiu targa pe uscat. Aş fi preferat un pat de rege sau cel puţin de ministru.
Ridică din umeri şi mormăi îmbufnat:
– Nu ştii să râzi nici de glume bune. Dar merge şi aşa.
Începu să caute ceva ca să acopere fereastra prin care intrau vântul şi zăpada. După ce găsi un carton soios, îl bătu în cuie, înjurând ciocanul cu care se lovise la un deget. Apoi se aplecă şi prinse pasărea în palmele mari.
– Dar eşti îngheţat, nu glumă, frăţioare! Cum dracu ai mai putut zbura? se minună el. Şi nici aripa asta nu i în regulă. S o fi rupt când ai intrat prin geam. Nu mai eşti bun de nimic, pescăruşule! O să te arunc la gunoi...
Se opri să mai soarbă o gură de rachiu.
– Te uiţi ca prostul la mine. Aşa fac oamenii cu cei nefolositori. Da’ vorbesc de pomană, că tot nu pricepi.
Aşeză pasărea jos şi începu să se descalţe.
– Mâine când mă scol, afară cu tine. N am nevoie de schilozi, că nici eu nu sunt mai breaz.
Înainte de a stinge lampa, împinse cu piciorul pasărea sub pat.
– Ai grijă să nu mori până mâine, mormăi înainte de a adormi.
Dar somnul nu i a fost prea lin. Se trezi de câteva ori având senzaţia că din beznă îl priveşte cineva. Se freca la ochi, căuta, dar nu era nimeni, doar vuietul furtunii care zgâlţâia uşa, şi adormea din nou înjurând stihiile care nu l lăsau în pace. Când se trezi dimineaţa, pasărea îl privea din mijlocul camerei.
– Ia te uită, se minună el. N ai murit încă şi te ţii bine pe picioare. Dar aripa îţi atârnă. Te pomeneşti că acum vrei s o iei din loc. Ia să vedem.
Coborî din pat şi deschise uşa. Vântul răbufni în cameră cu fulgi îngheţaţi de zăpadă. Pescăruşul se retrase speriat.
– Nu ţi place, chicoti pescarul. Cui dracu’ i ar place să iasă afară pe o vreme ca asta!?
Nu voia să şi mărturisească mulţumirea că pasărea continua să i ţină tovărăşie.
– Deocamdată mai rămâi aici şi ne om descurca noi. Îţi las câteva bucăţi de pâine şi apă, să ai până vin de la treabă.
Când se ntoarse, trânti pe masă un pachet care, desfăcându-se, lăsă câţiva peşti să se mprăştie pe scândura goală.
– Ţi am adus mâncare, musafirule. Ştiu că ţi place peştele şi nu vreau să crezi că s un zgârâie brânză. Hai, înfulecă!
Pasărea se lăsă prinsă şi, când o aşeză pe masă lângă peşte, se uită neîncrezătoare la omul care o îmbia cu glas prietenos:
– Hai, nu fi ruşinos, hoţomanule. Îţi place să fii răsfăţat. Îmi pare rău că nu poţi să bei şi câte un păhărel.
Chicotea, cu barba plină de resturile mâncării, iar păsării îi străluceau ochii ca şi cum s ar fi înveselit de gluma lui.
În ziua următoare, imediat ce pescarul intrase pe uşă, sărise din culcuş şi l privise întrebător din mijlocul camerei.
– Te ai învăţat la peşte, pezevenghiule! De data asta, n-are tata să ţi dea.
Pasărea nu cedase. Se apropie de picioarele lui, privindu-l insistent, în timp ce scotea ţipete scurte de nerăbdare.
– Degeaba te înfoi, frăţioare, că nu ţi se prinde cu mine. N am şi gata. Peştele nu se găseşte pe drum.
Când pasărea s a întors supărată la culcuşul ei, a scos din buzunarul adânc trei peştişori şi i a întins în palma bătătorită.
– Stai, şefule, nu fi ţâfnos, că ţi am adus porţia.
Pasărea îi înfulecase cu poftă.
– Dar ştii să mănânci, nu glumă! Tu eşti sărăcie la uşa casei. Cum ţi se drege aripa, te arunc pe uşă afară.
Începuse să vină acasă cu mai multă plăcere şi mai devreme ca înainte.
– Nu mai sunt aşa de singur. Am şi eu un suflet cu care să mă înţeleg, îi mărturisea păsării în momente de beţie, când nu se mai ruşina să devină sentimental. Nimeni nu dă nici doi bani pe mine, dar nu mi pasă. Te am pe tine şi mi ajunge. Tu mă înţelegi şi cred că ai în-ceput să ţii la mine. Dacă nu eşti pretenţios, e de ajuns să te ndrăgească o singură fiinţă şi ai pentru ce trăi.
Altă dată îi destăinuise ruşinat:
– De când eşti aici, m ai vindecat de o boală veche. De teama voastră, a păsărilor. Îmi vine să mă prăpădesc de râs, nu alta. Când eram copil, plecasem într o după amiază de toamnă prin grădini, să culeg măceşe. Îmi plăcea gustul lor acrişor şi mi mai potoleam şi foamea. Cerul era jos, de parcă se aşternuse o pânză murdară, şi mă simţeam mai însingurat ca altă dată. Începuse să mă cuprindă frica şi voiam să mă întorc acasă, când mă trezisem învăluit de un nor care mă acoperise dintr o dată într un ţipăt înfiorător. Căzusem jos, pe burtă, cu capul prins cu putere între mâini. De abia mai târziu mă lămurisem că era un stol imens de grauri, milioane de lighioane îndoliate care potopiseră pământul ca un blestem din apocalips. Dar atunci aşteptam îngrozit să fiu sfârtecat de mii de ciocuri galbene. Noroc că plecaseră repede, dintr o dată toate, în aceeaşi larmă de iad. De ce să mint, de atunci mi a fost întotdeauna teamă când vedeam o pasăre mai pe aproape sau un stol prea mare. De tine, însă, nu. Cred că tu ai fost solul lor, al neamului păsăresc, trimis să facem pace.
Iarna trecuse mai uşor decât altă dată, iar păsării i se tămăduise aripa.
Când, într o dimineaţă, vântul călduţ cu miresme de primăvară năvăli prin uşa deschisă, pescăruşul nu şi putu reţine un ţipăt de bucurie. Se apropie repede de prag şi privi spre infinitul ameţitor al cerului pe care se roteau alte păsări. Rămase mult timp cumpănindu şi hotărârea. Întoarse capul spre pescarul care se uita la el, tăcut, cu fruntea sprijinită în palmă. Şi dintr o dată sări spre cer cu aripile întinse, ţipând ca un nebun.
După mult timp, pescarul îşi târî paşii spre uşă, mormăind:
– Te ai dus, nerecunoscătorule. Nu mai ai nevoie de mine, adio prietene!
Dar nu l mai auzea nimeni, iar cerul spre care şi ridică privirile înmuiate în lacrimi nu mai era limpede. Casa rămăsese pustie, cu uşa bătută de vânt.
După două zile, în timp ce pescuia cu undiţa la adăpostul unei stânci, se trezi deodată cu pasărea în braţe, în timp ce moţăia deasupra pipei. Pescăruşul era de o veselie copilărească. Îl izbea cu aripile şi ţipa în-truna.
– Huo, nebunule, încercase să-l potolească. M-ai recunoscut, nu-i aşa? De fapt, nici nu mai e altul ca mine. Numai că eu nu te aş mai fi recunoscut.
Se opri, pipăi aripa şi se răzgândi.
– Ba da, că aripa tot nu i în regulă.
Puse pasărea alături, mângâind o cu o mână, iar cu cealaltă scoase din traistă o sticlă cu rom, pe jumătate golită.
– Stai, prietene, să te tratez cu ceva bun.
Turnă câteva picături în palmă şi le apropie de ciocul păsării, dar pescăruşul întoarse capul scuturându-l.
– Nu ţi place, domnişoară de pension! Nu ştii ce i bun, deşi ai trăit cu mine o iarnă-ntreagă. Dar stai că am traista aproape plină.
Scormoni în sac şi scoase un peşte încă viu pe care i-l întinse. Dar îl refuză din nou.
– Ei drăcie, nici peşte nu-ţi mai place, se minună el. Ba nu, sunt prost ca noaptea. Ia vino să-ţi pipăi guşa. Eh, sigur, e plină! Eşti sătul, puşlama. Până acum ai bătut cărările mării şi te-ai ghiftuit. Stai uşor, sări el şi mătură pasărea cu mâna.
În undiţă se prinsese un peşte pe care l trase pe nisip. Pasărea se uita curioasă la îndeletnicirea prietenului său. Stătu liniştită până când acesta puse peştele în sac şi aruncă din nou undiţa. Pescarul n- avu timp să înceapă vorba, fiindcă în cea de a doua undiţă se prinsese alt peşte. Când îl trase pe nisip, pasărea înţelese. Zbură peste mare să pescuiască şi ea. După puţin timp, se întoarse cu un peşte în cioc şi l depuse pe genunchii prietenului.
Pescarul ridică sprâncenele stufoase.
– Ei drăcie, exclamă cu un licăr de bucurie în ochii tulburi. Ştii că n ai idei rele? Ia du te, puiule, să vedem ce mai aduci.
Parcă înţelegând ce i spusese, pasărea zbură din nou peste mare şi veni cu încă un peşte.
– Ai început să ţi plăteşti datoria de astă iarnă. Aşa prieten mai zic şi eu. Eşti singurul care n ai profitat de pe urma mea.
În zilele următoare se întâlniră în acelaşi loc. Pasărea îl căuta şi se năpustea peste el cu aceleaşi ţipete de bucurie. Sacul se umplea mai repede prin contribuţia amândurora şi pescarul începea să creadă că se va pricopsi.
– Ştii, frăţioare, că am început să mă îmbogăţesc de pe urma ta, îi spunea păsării care i se răsfăţa în braţe. Până la urmă, o să mi cumpăr şi o barcă. Nu râde, pezevenghiule! Nu mă crezi, dar aşa o să fac.
Într una din zile, însă, pasărea nu mai veni la întâlnire. Nici a doua zi, şi nici a treia.
Pescarul era îngrijorat. Cerceta din ce în ce mai des cerul pe care vâsleau pescăruşii cu gâturile întinse, dar niciunul nu venea la el.
– I s o fi întâmplat ceva, murmura în barbă. Sau m-a uitat.
Alunga însă repede gândul care i umplea inima de tristeţe.
– Nu, nu se poate aşa ceva. La urma urmei, are şi el interes să nu ne despărţim. Adăpostul de astă iarnă n o să i strice când o da frigul.
După astfel de argumente, îngrijorarea începea să scadă şi gândurile luau alt drum.
– S-o fi îndrăgostit şi e în luna de miere. Ar fi una! La iarnă am să-i ţin pe amândoi. Doamne, ce viaţă veselă o să ducem!
De abia după alte trei zile, pescăruşul se întoarse la prietenul său. Dar nu se mai năpusti cu bucurie asupra lui, ci se aşeză alături pe nisip, privindu-l vinovat.
– Ce e, prietene? îl întrebă pescarul cu blândeţe. M ai uitat, nu i aşa, ingratule?
Nu i răspundea nimeni în afară de vuietul valurilor.
– M ai părăsit? Spune, păcătosule, ori n ai curaj?
Pasărea nu l mai asculta. Se uita pe lângă el, la altă pasăre aşezată la câţiva paşi pe nisip.
Pescarul se dezmetici.
– Aha! Asta era! Am bănuit eu că ţi ai pierdut capul după vreo fâţă şi ţi ai uitat prietenul.
Îl certa din ce în ce mai aspru.
– Hai, du te şi pescuieşte.
Aşteptă în zadar.
– Nu ţi mai arde, nu i aşa? Este ocupat domnişorul! Ce i pasă lui de visele mele! Adio, barcă! Adio, prietenie! Pleacă de aici, să nu te mai văd, se trezi răcnind furios.
Speriat, pescăruşul îşi luă zborul, urmat de cealaltă pasăre şi se pierdură în îndepărtata nestatornicie a valurilor.
Pescarul bolborosi ceasuri întregi, blestemându-şi prietenul, până când, sătul de înjurături, se înfundă într o cârciumă şi se îmbătă crunt.
Urmară zile mohorâte în care nu se mai trezi niciodată, cheltuind tot ce agonisise în zilele bune. De abia după două săptămâni, se duse la pescuit, când nu i mai rămăsese niciun ban. Avea ghinion, nu prindea nimic, şi tocmai se hotărâse să plece, când pescăruşul se aşeză lângă el.
– Ţi ai adus aminte de mine, tâlharule. De un prăpădit de prieten care a rămas singur şi sărac.
Tăcuse, căutând cu ochii pasărea cealaltă care, şi de data asta, aştepta la câţiva paşi, aşezată pe un colţ de stâncă.
– Nu spui nimic, nu i aşa? Te simţi vinovat, trădătorule, dar nu te poţi despărţi fără să ţi iei rămas bun.
Începea să se înfurie, dar îi venea în acelaşi timp să plângă.
– M ai amăgit. Mi ai dat speranţe când nu mă mai aşteptam şi acum mi ai surpat sufletul.
Se oprise cu ochii în lacrimi.
Pescăruşul dădea semne de nerăbdare. Era gata să şi ia zborul. Omul simţi ce intenţii are.
– Vrei să pleci, nu i aşa? Baremi, ia ţi rămas bun de la mine. Dă laba cu un vechi prieten, de care te desparţi pentru totdeauna.
Presimţind primejdia, pasărea rămase pe loc.
Privirea pescarului se înăspri.
– Ai început să te temi de mine!? Nu mai suntem prieteni? îi vorbi el cu blândeţe prefăcută. Hai, puişorule, vino!
Şi, brusc, sări şi o înhăţă de aripă.
Cuprinse pasărea în palme, o apropie de faţa buhăită şi i şopti:
– Acum mi-ai căzut în mână.
Duhoarea de beţiv făcu pasărea să ntoarcă ciocul.
– Lasă fasoanele. Priveşte mă şi bagă bine în cap ce ţi spun. Nu mă pot despărţi de tine. Tu eşti tot ce mă mai leagă de viaţă.
Pasărea îl privea cu ochii ei de mărgele negre, de parcă ar fi vrut să înţeleagă tâlcul vorbelor disperate.
– Te uiţi mirat la mine şi mă crezi beat. Din nenorocire pentru tine, sunt treaz şi văd viaţa în negru. Acum nu mai am nici o nădejde.
Se întrerupse să şi şteargă lacrimile cu dosul palmei.
– De ce te zbaţi? Vrei să scapi aşa uşor? Nu, prietene drag. Tu nu ştii ce am făcut pentru tine astă iarnă. Am ajuns să fur peşte ca să ţi îndeplinesc poftele. Acum trebuie să ţi plăteşti datoriile.
Începuse să urle.
Celălalt pescăruş, înfricoşat, ţipa.
– Taci, îi porunci pescarul, furios. Nu i lua apărarea. Cine nu ştie să fie prieten, nu i nici soţ bun.
Se uită din nou în ochii păsării care i se zbătea în mâini.
– Cine nu ştie să fie prieten nu merită să trăias-că. Mă auzi, pasăre neghioabă? Dumnezeu mi e martor că numai tu eşti de vină, urlă el disperat.
Şi, apucând pasărea de cap, o izbi de stâncă.
Capul cu care rămăsese în mână era ireal de uşor. În nisip se zbătea nebuneşte, în bătaia aripilor, trupul firav, înfăşurat în penele stropite de sânge.
Cealaltă pasăre îşi luase zborul, înspăimântată, şi se rotea deasupra, scoţând ţipete ascuţite. În câteva clipe i se alăturară alte păsări, care se roteau necontenit.
Pescarul strângea în mâna mânjită de sânge capul pescăruşului şi cu cealaltă ameninţa cerul.
– Aşa se pedepsesc trădătorii, urlă înnebunit de durere.
Fără să şi dea seama, începu să se învârtească după zborul rotit al păsărilor, care ţipau întruna şi se apropiau din ce în ce mai mult de pământ.
Şi dintr o dată îl cuprinse teama din copilărie, când norul de grauri îl acoperise cu umbra foşnitoare a sutelor de aripi.
Căzu în genunchi în nisipul umed şi, înălţând spre cer mâinile însângerate, urlă cu ochii ieşiţi din orbite:
– Ajunge, păsări blestemate! Nu mă sfâşiaţi! Opriţi-vă!
Dar păsările se roteau întruna şi ţipau din ce în ce mai aproape. Ca să scape, se ridică de pe nisip şi se azvârli în apa care clocotea, izbind furioasă în stâncile ţărmului.
Translation - Spanish El pájaro
Cuando el pájaro cayó sobre las tablas desnudas junto con el cristal helado y hecho añicos, el pescador se estremeció. Bajó sus párpados hinchados y una ola de miedo encendió sus ojos llorosos. La mano temblorosa buscó el vaso que castañeteó entre sus dientes, y el coñac se vertió en el matorral de su barba gris. La gaviota, con las alas atrapadas en el hielo, no intentaba ningún movimiento. Desde el suelo, miraba asustada a su anfitrión, con sus ojos cual dos perlas negras.
El rugido de la tormenta lograba imponerse, de cuando en cuando, al mutuo pavor que sentían.
- Pájaro torpe – murmuró el pescador. Has roto el cristal y ahora hará todavía más frío.
Te retorceré el pescuezo por ello.
Como si lo hubiera entendido, el pájaro hizo ademán de huir, pero no lo ayudaron ni sus alas, ni los pies.
- Sería mejor tirarte en la tormenta de la que has salido.
Levantó su corpachón con dificultad para llevar a cabo su amenaza, pero el pájaro consiguió arrastrarse a un lado, burlando el avance del pescador.
- Has empezado a descongelarte y me barrunto que ya no quieres salirte fuera.
El pájaro continuó mirándolo fijamente, con ojos cuasi humanos y espantados por la cercanía de los píes gruesos y de las rudas botas, listas para aplastarlo.
Al pescador ya no albergaba ningún temor.
- Aunque te haya enviado el demonio, no tengo miedo. Estás solo y demasiado
desvalido para que puedas hacerme daño.
Con la sensación de haber esquivado un gran peligro, sintió su corazón aliviado y se volvió más comunicativo.
Volvió a dirigirse a la gaviota:
- No has tenido suerte porque la tormenta te ha arrojado a un pésimo anfitrión como
yo. En cualquier otro sitio, habrías dado con uno mejor.
El pájaro lo miraba como si no entendiera nada.
- Me estás mirando con cara de tonto, pero con la gente también ocurre lo mismo.
Depende de dónde los arroja la suerte cuando nacen. Yo he nacido en un pobre catre y las paso canutas desde que tengo uso de razón. Habría preferido una cama de rey o al menos una de ministro.
Se encogió de hombros y murmuró malhumorado:
- No sabes reírte ni siquiera con los buenos chistes. Pero no pasa nada.
Empezó a buscar algo para cubrir la ventana rota por la que entraban el viento y la nieve. Después de encontrar un cartón grasiento, lo fijó con unos clavos, maldiciendo el martillo con el que se había dado un golpe en un dedo. Luego se agachó y agarró al pájaro con sus grandes palmas.
- ¡Que me aspen si no estás helado, compadre! ¿Cómo diablos has podido seguir
volando? Y tampoco tienes bien este ala. Se te habrá roto cuando has atravesado la ventana. Ya no sirves para nada, gaviota. Te tiraré a la basura…
Se detuvo para darle otro sorbito al coñac.
- Me miras con cara de tonto. Eso es lo que la gente hace con los inútiles. Pero estoy
hablando en balde, porque no te enteras de nada.
Colocó el pájaro en el suelo y empezó a quitarse el calzado.
- Mañana cuando despierte, te echaré de aquí. Los lisiados no me hacen ninguna falta,
que para lisiados, ya estoy yo.
Antes de apagar la lámpara, empujó con el píe al pájaro, metiéndolo debajo de la cama.
- Intenta no morirte hasta mañana, - murmuró antes de dormirse.
Pero no pudo dormir plácidamente. Despertó varias veces con la sensación de que alguien lo miraba en la oscuridad. Se frotaba los ojos, buscaba, pero no había nadie, sólo el rugido de la tormenta, que hacía repiquetear su puerta, y se volvía a dormir, maldiciendo a los demonios que no le dejaban en paz. Cuando despertó por la mañana, el pájaro lo estaba observando desde el centro de la habitación.
- Vaya, - se maravilló el pescador. Todavía no te has muerto e incluso te mantienes
bien en píe. Pero te está colgando el ala. Me malicio que ahora quieres irte de aquí. Vamos a verlo.
Se levantó de la cama y abrió la puerta. El viento irrumpió en la habitación con copos congelados de nieve. La gaviota se retiró asustada.
- No te gusta, - se rió entre dientes el pescador. ¿¡A quién demonios le gustaría salir
fuera con un tiempo como éste?!
No quería reconocer que se sentía reconfortado por la compañía del pájaro.
- De momento te quedarás aquí y ya nos apañaremos. Te dejaré algunos trozos de pan y
agua, para que te alcance hasta que vuelva de trabajar.
Cuando regresó, arrojó sobre la mesa un paquete, del cual sacó varios peces que esparció sobre el triste suelo de madera.
- Te he traído comida, invitado. Sé que te gusta el pescado y no quiero que pienses
que soy un roñoso. Venga, ¡engulle!
El pájaro se dejó coger y, cuando lo situó en la mesa, al lado del pescado, miró incrédulo al hombre que le persuadía con voz amiga:
- Venga, no te cortes, picarón. Te gusta que te mimen. Lástima que no puedas beber
también alguna copita.
Soltaba las carcajadas, con la barba llena de los restos de comida, y los ojos del pájaro brillaban como si hubiera entendido la broma y la celebrase.
Al día siguiente, tan pronto como el pescador entró por la puerta, saltó de su cubil y lo miró inquisitivamente desde el centro de la habitación.
- ¡Te has acostumbrado al pescado, bribón! Esta vez, no tengo para darte.
El pájaro no cedía. Se acercaba a sus píes y lo miraba con insistencia, al tiempo que emitía pequeños graznidos de impaciencia.
- No te servirá enfadarte, amiguito, que a mí no me asustas. No hay pescado y punto.
El pescado no se regala.
Cuando el pájaro volvió enojado a su cobijo, sacó del fondo de su bolsillo tres pececitos y se los ofreció, tendiéndole sus ajadas manos.
- Espera, jefe, no seas gruñón, que te he traído tu ración.
El pájaro los engulló con ganas.
- ¡Tú sí que sabes comer, no hay duda! Me vas a buscar la ruina. En cuanto se te cure el
ala, saldrás por esa puerta.
Había empezado a volver a casa con más ganas y más temprano que antes.
- Ya no estoy tan solo. Ahora tengo a alguien con quien entenderme, - le confesaba al
pájaro en momentos de embriaguez, cuando ya no se avergonzaba de ponerse sentimental. Nadie da un duro por mí, pero me da igual. Te tengo a ti y esto me basta. Tú me entiendes y creo que has empezado a tenerme cariño. Si no eres muy ambicioso, es suficiente que un solo ser te tenga cariño para que ya tengas un motivo para vivir.
En otras ocasiones, le confesaba avergonzado:
- Desde que estás aquí, me has curado de una vieja enfermedad. Del temor a vosotros,
los pájaros. Ahora me muero de risa al recordarlo, en serio. Cuando era pequeño, una tarde de otoño había ido a los jardines, a recoger escaramujos. Me gustaba su sabor ácido y también me ayudaba a engañar al hambre. El cielo estaba encapotado, como si se hubiera tendido un lienzo sucio, y me encontraba más solitario que nunca. Había empezado a entrarme miedo y quería volver a casa, cuando, de repente, me vi rodeado por una nube oscura de plumas y escalofriantes graznidos. Me había caído al suelo, boca abajo, con la cabeza atrapada con fuerza entre las manos. Apenas más tarde me iba a dar cuenta de que se trataba de una enorme bandada de estorninos, millones de bestias enlutadas que habían invadido la tierra como una maldición del apocalipsis. Pero en ese momento sólo esperaba, horrorizado, a ser desgarrado por miles de picos amarillos. Por suerte se fueron rápido, todos de repente, en el mismo clamor del infierno. Para qué mentir: desde entonces siempre he tenido miedo al ver algún pájaro demasiado cerca o una bandada demasiado grande. Sin embargo, de ti no. Creo que tú has terminado con esto, has sido el emisario del país de las aves, enviado para que hiciéramos las paces.
El invierno había sido más llevadero de lo acostumbrado y el ala del pájaro se había curado.
Cuando, una mañana, el viento cálido con aromas de primavera irrumpió por la puerta abierta, la gaviota no pudo contener su grito de alegría. Se acercó rápido al umbral y miró hacia el infinito vertiginoso del cielo, en el que giraban otras aves. Se quedó mucho tiempo sopesando su decisión. Volteó la cabeza hacia el pescador que la miraba, callado, con las manos en la frente. Y de repente, saltó hacia el cielo, con las alas extendidas, gritando como loca.
Después de un largo rato, el pescador arrastró sus pasos hacia la puerta, murmurando:
- Te has ido, desagradecido. Ya no me necesitas y…¡adiós, amigo!
Pero ya nadie lo oía y el cielo hacia el que levantaba su mirada empapada en lágrimas ya no estaba claro. La casa se había quedado desolada, con la puerta azotada por el viento.
Dos días después, mientras pescaba con la caña al abrigo de una roca oteando con sus ojos dormilones sobre la pipa que sostenía en los labios, se encontró de repente con el pájaro en sus brazos. La gaviota estaba henchida de regocijo infantil. Lo golpeaba con las alas y graznaba sin parar.
- Ya, loco, - intentaba apaciguarlo. ¿Me has reconocido, verdad? De hecho, tampoco hay
otro como yo. Sólo que yo ya no te habría reconocido.
Hizo una pausa, tocó el ala y cambió de opinión:
- O sí, porque este ala todavía está mal.
Puso el pájaro al lado, acariciándolo con una mano, mientras que con la otra sacaba de su morral una botella de ron, medio vacía.
- Espera, amigo, que te voy a ofrecer algo rico.
Vertió unas pocas gotas en la mano y las acercó al pico del pájaro, pero la gaviota volvió la cabeza, sacudiéndola.
- ¡No te gusta, delicada damisela! No sabes lo que es bueno y eso que has vivido
conmigo un invierno entero. Pero espera, que tengo el morral casi lleno.
Rebuscó en el saco y sacó un pez todavía vivo, que le ofreció. Pero volvió a rechazarlo.
- Caray, el pescado tampoco te gusta, - se extrañó él. O no, no es eso; qué tonto soy.
Vente para acá, que te voy a palpar el buche. Ah, claro, ¡estás hinchado, bribón! Has estado recorriendo las sendas del mar y te has atiborrado hasta ahora. Tómatelo con calma, - dijo al mismo tiempo que le atusaba el plumaje.
En la caña se había quedado atrapado un pez al que arrastró hasta la arena. El pájaro miraba con curiosidad la maña de su amigo. Se quedó tranquilo hasta que éste puso el pez en el saco y volvió a lanzar el anzuelo. Al pescador no le dio tiempo de retomar la charla, porque en el segundo anzuelo se volvió a enganchar otro pez. Cuando lo llevó hasta la arena, el pájaro entendió. Voló sobre el mar, para pescar él también. Poco tiempo después, volvió con un pez en el pico y lo depositó sobre las rodillas de su amigo.
El pescador levantó sus pobladas cejas.
- Caray, - exclamó con un destello de alegría en los ojos confusos. Sabes que no es mala
idea, no… Ve de nuevo, nene, y a ver qué traes esta vez.
Como si hubiera entendido lo que le había dicho, el pájaro volvió a volar sobre el mar y volvió con otro pez.
- Has empezado a pagar tu deuda de este invierno. Tú sí que eres un amigo de verdad.
Eres el único que no se ha aprovechado de mí.
En los días siguientes, se reunieron en el mismo lugar. El pájaro lo buscaba y se precipitaba sobre él pegando los mismos graznidos de alegría. El saco se llenaba antes gracias a la contribución de los dos y el pescador empezaba a creer que se forraría.
- Sabes, compadre, que he empezado a hacer fortuna gracias a ti, - le decía al pájaro que
se acurrucaba en sus brazos. Con el tiempo, acabaré comprándome un barco. No te rías, pícaro. No me crees, pero es lo que haré.
Un día, el pájaro no vino a la cita. Ni el segundo, ni el tercer día.
El pescador estaba preocupado. Escrutaba cada vez más a menudo el cielo, donde las gaviotas surcaban los aires con sus esbeltos cuellos, pero ninguna se le acercaba.
- Le habrá pasado algo, - murmuraba en voz baja. O me habrá olvidado. Sin embargo,
desterraba rápidamente este pensamiento que llenaba de tristeza su corazón.
- No, esto no es posible. Después de todo, a él también le interesa que no nos
separemos. El refugio de este invierno no le vendrá nada mal cuando vuelva a hacer frío.
Se entretenía en tales argumentos hasta que se diluía su preocupación y sus pensamientos tomaban otro rumbo.
- Se habrá enamorado y estará en la luna de miel. ¡Podría ser! Este invierno los alojaré a
los dos. Dios, ¡qué vida más alegre vamos a llevar!
Transcurrieron otros tres días más hasta que la gaviota volvió con su amigo. Pero ya no se precipitó con alegría sobre él, sino que se sentó a su lado, en la arena, mirándolo avergonzado.
- ¿Qué pasa, amigo? – lo preguntó el pescador con ternura. Te habías olvidado de mí,
¿verdad, ingrato?
Nadie le respondía, salvo el sonido de las olas.
- ¿Me has abandonado? Dilo, sinvergüenza. Miraba cerca de él, hacia otro pájaro que
estaba sentado en la arena, a unos metros de distancia.
El pescador cayó en la cuenta.
- Aja. ¡Eso era! Ya había sospechado yo que habías perdido la cabeza por alguna
mujerzuela con plumas y te habías olvidado de tu amigo.
Lo regañaba cada vez con más severidad.
- Venga, vete a pescar.
Esperó en vano.
- ¿Ya no te da la gana, verdad? El señorito está ocupado. ¿Qué le importan a él mis
sueños? ¡Adiós, barco! ¡Adiós, amigo! Vete de aquí, que ya no quiero verte más, - de repente, el viejo fue presa de la furia.
Asustada, la gaviota tomó su vuelo, seguida por el otro pájaro, y se perdieron en la lejana veleidad de las olas.
El pescador balbuceó durante varias horas, maldiciendo a su amigo, hasta que, harto de vomitar injurias, ahogó sus penas en una taberna emborrachándose terriblemente.
Se sucedieron varios días tristes, en los que no consiguió despertar, gastando todo lo que había ahorrado durante muchos días. Apenas al cabo de dos semanas, cuando ya no le quedaba ni un centavo, volvió a pescar. Tenía mala suerte, no pescaba nada, y justo cuando había decidido marcharse, la gaviota se sentó a su lado.
- Te has acordado de mí, ladrón. De tu calamitoso amigo, que se ha quedado solo y
pobre.
Se había callado, buscando con los ojos el otro pájaro que, esta vez también, esperaba a unos metros de distancia, posado sobre una roca.
- ¿No dices nada, verdad? Te sientes culpable, traidor, pero no puedes separarte sin
decir adiós.
Empezaba a enfurecerse pero, al mismo tiempo, tenía ganas de llorar.
- Me has engañado. Me has dado esperanza cuando ya la había perdido y ahora me
has arruinado el alma.
Calló un instante, con los ojos inundados de lágrimas.
La gaviota mostraba signos de impaciencia. Estaba lista para tomar el vuelo. El hombre sintió cuáles eran sus intenciones.
- ¿Quieres irte, verdad? Por lo menos despídete de mí. Dale la pata a un viejo amigo, del
que te separarás para siempre.
Presintiendo el peligro, el pájaro se quedó allí.
La mirada del pescador se endureció.
- ¿Has empezado a tenerme miedo? ¿Hemos dejado de ser amigos? – le habló con
ternura disimulada. Anda, nene, ¡ven!
Y de repente saltó y lo agarró del ala.
Cogió el pájaro en las manos, la acercó a su rostro abotargado y le susurró:
- Ahora has caído en mis manos.
El pájaro ladeó el pico en otra dirección al sentir su apestoso aliento a alcohol.
- Déjate de berrinches. Mírame y que te entre bien en la cabeza lo que te voy a decir. No
puedo separarme de ti. Tú eres lo único que me ata a la vida.
El pájaro lo miraba con sus ojos como dos perlas negras, que parecían querer entender, en vano, el sentido de sus palabras desesperadas.
- Me miras sorprendido y piensas que estoy borracho. Desgraciadamente para ti, estoy
sobrio y veo la vida en negro. Ahora ya no tengo ninguna esperanza.
Calló un instante para limpiarse las lágrimas con el dorso de la mano.
- ¿Por qué te agitas? ¿Quieres librarte tan fácilmente? No, querido amigo. Tú no sabes
lo que he hecho por ti este invierno. He llegado a robar pescado para satisfacer tu apetito. Ahora te toca pagar tus deudas.
Había empezado a gritar con furia.
La otra gaviota, graznaba, espantada.
- Cállate, - le ordenó el pescador, furioso. No lo defiendas. Aquel que no sabe ser buen
amigo, tampoco es buen marido.
Volvió a mirar los ojos del pájaro que se agitaba en sus manos.
- Aquel que no sabe ser buen amigo, no merece vivir. ¿Me escuchas, pájaro tonto?
Pongo a Dios por testigo de que sólo tú tienes la culpa, - gritó él, con desesperación.
Y, agarrando el pájaro por la cabeza, lo golpeó contra la roca.
La cabeza inerte del pájaro resultaba increíblemente ligera en sus manos. Sus alas se agitaban frenéticas contra la arena. Un cuerpo esbelto de plumas ensangrentadas daba sus últimas convulsiones.
El otro pájaro se había dado a la fuga, aterrorizado, y sobrevolaba en círculos, emitiendo agudos chillidos. Enseguida se le unieron otros pájaros, que revoloteaban sin parar.
El pescador apretaba en la mano manchada de sangre la cabeza de la gaviota y con la otra mano amenazaba el cielo.
- Así es como se castiga a los traidores, - aullaba enloquecido por el dolor.
Instintivamente, empezó a girarse, siguiendo con la mirada la trayectoria de los pájaros, que continuaban graznando y que cada vez se acercaban más y más a la tierra.
Y, de repente, le invadió el temor de la infancia, cuando la nube de estorninos lo había cubierto como una sombra con el estruendo de cientos de alas batiéndose.
Cayó de rodillas y, alzando hacia el cielo las manos ensangrentadas, gritó con los ojos desorbitados:
- ¡Basta, malditos pájaros! ¡No me desgarréis! ¡Deteneros!
Pero los pájaros giraban incesantemente y chillaban cada vez más cerca. Para escapar, se lanzó al agua, sobre las crestas de espuma de las olas que golpeaban furiosas las rocas.
Romanian to Spanish: Relato ('Chemarea' / 'La llamada' - de Víctor Scherar) General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - Romanian Chemarea
Ion Tăun aştepta pe peron, lângă locomotiva care mirosea a tablă încinsă şi cărbuni. Se adăpostise după un stâlp care despica valul de călători ce se revărsa necontenit din uşile vagoanelor, aşteptând cu o teamă neînţeleasă să apară, peste tălăzuirea pestriţă, obrazul rumen al unchiului Toader.
Nici nu se apropiase bine şi glasul, pe măsura trupului, bubui puternic peste zumzetul mulţimii care încremeni pentru o clipă.
– Să nu te mai cunosc, nepoate!
Cu degetele groase îl prinsese de braţul stâng şi l scutura, fără să şi dea seama că manifestarea drăgăstoasă zdrobeşte mâna nepotului.
– Dar rău te ai mai scofâlcit, mă, de când ai plecat de acasă. Nu ţi prea prieşte printre străini, nu i aşa, nepoate?
Vorbea tare şi lui Ion Tăun îi era ruşine de curioşii din jur care şi începuseră să întindă gâturile. Noroc că uriaşul îi risipi prin simpla intenţie de a se deplasa în afara peronului.
Când ieşiră din gară, unchiul Toader adulmecă spre grădina de vară de peste drum, unde un grătar aşezat chiar lângă trotuar răspândea în aerul răcoros de octombrie un atrăgător miros de pastramă. Fără să rostească vreo vorbă, îşi trase nepotul printre tramvaie şi maşinile care opriră scârţâind, în înjurăturile şoferilor, şi se aşezară la prima masă liberă cu o cumplită mulţumire.
– Aici e de trai, Ioane, spuse cu bucurie de copil. De aia nu te mai trage pe tine aţa acasă. Râvneam de mult la nişte pastramă, dar nu ştiam că o s o mănânc tocmai la Bucureşti.
Şi, izbind în masa de tablă cu pumnul lui de mărimea unei ghioage, ţipă atât de tare la ospătar, încât perdeaua de fum albăstrui care plutea deasupra grădinii săltă simţitor.
Când o femeie frumuşică se înfăţişă cu zâmbetul pe buze să ia comanda de la un muşteriu atât de năzdrăvan, nu se putu abţine să întrebe:
– Chiar un kilogram?
– O chilă, don’şoară. Ce, eu sunt om de mai puţin? Dar ai şi mămăliguţă?
– Nu se poate pastramă fără.
– Aşa zic şi eu, întări fericit Toader.
– Şi două coniacuri, îndrăzni Ion să ceară cu glas moale.
– Lasă l dracului, că ţi arde maţele. Grăbeşte te, don’şoară, şi nu l asculta, că am eu ceva mai bun în desagă, doar nu era să vin de la Drăgăşani cu mâna goală.
În timp ce scotocea în desagii pe care i aşezase cu grijă pe masă, continua să vorbească, plin de voie bună, ca omul sănătos şi fără griji.
– Am o damigeană de tulburel de ţi ia piuitul, nu alta. Că s a făcut potop, Ioane, în toamna asta. Nici nu ştiu cum de i au ţinut viţele.
Alături de damigeana pântecoasă, puse pe masă un coşuleţ împletit din crenguţe de salcie, plin cu struguri.
Ăştia sunt de la mă ta mare. Spune dac ai mai văzut până acum struguri aşa frumoşi. Să guşti şi vinul. Îţi merge la inimă, nu alta.
Într adevăr, în boabele mari şi aurii parcă lumina soarele. Şi, fără să le guste, Ion simţi toată dulceaţa copilăriei petrecute pe dealurile blânde ale Drăgăşanilor.
– Ce te uiţi aşa la ei? Ia şi mănâncă, doar sunt ai tăi, îl îmbie el.
Dar Ion nu mai vedea strugurii. Unchiul Toader vorbea mult şi gusta des din tulburel, care înţepa la limbă, iar el călătorea cu gândul în urmă, pe dealuri, împreună cu copiii, şi pe urmă cu Anuţa, care venise de pe alte meleaguri.
Se aşezase la ei în sat, pentru o vară, cu o echipă de muncitori de la foraj. Între toţi bărbaţii, ea singură femeie, îmbrăcată bărbăteşte, frumoasă şi tânără ca lumina dimineţii. Căutase gazdă la ei şi o îndrăgise ca pe un dar dumnezeiesc.
Bunica înţelesese totul şi l îndemna la cuminţenie.
– Ai grijă, maică, ce faci, că asta e pasăre călătoare. Vântură lumea prin ţară cu toţi bărbaţii. Cu ea nu faci casă.
Îi era ciudă pe bătrânica slăbuţă că nu înţelegea ca el firea oamenilor noi. Ar fi fost fără folos să i explice ce i spunea Anuţa în serile lungi ale sfârşitului de vară, când se plimbau prin vii. Atunci glasul ei suna altfel, căpăta ceva din tainele nopţii şi l prindea ca o poveste spusă pe întuneric copiilor.
– În lume niciun loc nu seamănă cu altul. Chiar dacă te depărtezi numai câţiva kilometri, găseşti alt pământ şi alţi oameni. De aceea e bine să te muţi mereu. În felul ăsta ţi se pare că îţi iei viaţa de la capăt, într o veşnică reînnoire. Te simţi mereu tânăr şi nu te mucegăieşti ca unii care prind rădăcini între patru pereţi. Capeţi şi alte orizonturi, mai largi, mai aerisite, devii mai instruit, mai descurcăreţ, mai deştept decât cei sedentari. Şi poate chiar mai curajos să înfrunţi viaţa.
Vorbea rar, în fraze scurte, chibzuindu şi atent cuvintele. Iar el o privea cu dragoste şi cu îngrijorare, ca pe o pasăre pe care n o poţi ţine în mână decât cu sentimentul că va zbura imediat ce are prilejul. Atunci o vedea mai frumoasă, cu lumina lunii pe obrajii palizi, supţi de oboseală, şi cu o continuă nelinişte în ochi, şi i venea să plângă la gândul că n o va putea stăpâni niciodată ca pe ceva deplin al lui.
– Nici nu e de mirare că oamenii din marile oraşe sunt altfel decât voi. Să luăm bunăoară Bucureştiul. Dacă eşti în centru sau într o mahala sau într un cartier nou, nu i totuna. În răstimp de câteva ceasuri te afli în trei lumi diferite, cu alţi oameni şi alte privelişti. Cât stai în fiecare, trebuie să te readaptezi cât de cât, altfel eşti depăşit chiar în cele mai mărunte lucruri.
– Ai dreptate, încerca şi Ion să spună ceva, numai că dacă toţi ar căuta să facă ce spui tu, îţi închipui ce ar fi pe lumea asta.
– Nici o nenorocire, oamenii ar fi mai ageri, mult mai optimişti şi s ar descurca de o mie de ori mai bine decât acum. Spune mi de ce a trudit bunica ta? De optzeci de ani n a depăşit marginile satului şi zi de zi a făcut aceleaşi lucruri. A avut altă satisfacţie decât munca şi înmulţirea neamului tău?
– Te asigur că s a simţit tot atât de bine ca şi când ar fi cutreierat lumea.
– Compari două lucruri diferite şi de aceea ajungi la concluzii false. Dacă o parte din timp ar fi cutreierat lumea, atunci nu s ar mai fi simţit bine să stea închisă în satul ăsta şi în monotonia aceloraşi treburi zilnice. S a simţit bine tocmai pentru că n a cunoscut lumea şi pentru că a fost convinsă că aşa trebuia să şi trăiască viaţa.
Lui Ion îi era greu s o înfrunte. Anuţa umblase mult prin lume şi citise destul, din câte vedea el, în timpul cât nu era la lucru. Aşa că, simţindu se depăşit de ea, îi vorbea totdeauna cu sfiala omului inferior.
– Dacă vrei să ţi ghicesc viitorul, îi spunea ea, nu e greu deloc. O să fii un şofer conştiincios, pe un camion rablagit, care o să aibă norocul, din când în când, să iasă în cursă şi peste marginile judeţului, dar şi atunci în grabă, ca să se întoarcă mai iute la o nevastă frumuşică, poate, dar neglijent îmbrăcată, cu plozii agăţaţi de fustă. După doi, trei ani, nici n o să mai vezi că e frumoasă, fiindcă o să vă prindă pe amândoi treburile din gospodărie, oboseala şi monotonia, care rod totul. Atunci o să cauţi scăparea la butoiul cu vin şi, după ce o să goleşti la repezeală câteva pahare, o să cazi frânt în refugiul tuturor soţilor – un somn cu sforăituri.
– Mă înspăimânţi, Anuţa. Viaţa nu i aşa cum vrei tu s o arăţi.
– Uită te în jurul tău şi ai să vezi că nu mint. De fapt, eu, din cauza asta fug mereu, să nu las zidurile să cadă peste mine, să mă înăbuşe.
Şi pasărea călătoare plecase toamna şi l luase şi pe el.
– Tot şofer eşti, Ioane?, îi întrerupse gândurile Toader, cu gura plină de pastramă.
Răspunsul întârzie.
– Nu mai sunt nene Toadere. Acum sunt betonist, că se plăteşte mai bine.
Minţea. Îşi schimbase meseria de nevoie. Gândul îl legă din nou de Anuţa. La câteva săptămâni de când veniseră în Bucureşti, fata se schimbase. Lipsea din camera închiriată cu luna zile întregi, dându i explicaţii vagi. Avea prietene şi prieteni pe care trebuia să i vadă şi unde rămânea şi peste noapte, dacă întârzia seara. Şi, pe urmă, trebuia să înţeleagă bine că nu era învăţată să se ţină nimeni după ea şi nici să aibă stăpân acasă. Ea a trudit întotdeauna liberă şi a făcut ce i a plăcut. Altfel simţea cum se răstoarnă pereţii peste ea şi o sufocă.
Ion, care nu înţelegea decât că o pierde, începuse să bea zdravăn, iar într o zi făcuse un accident. Noroc că nu omorâse pe nimeni. După ce executase cele şase luni de închisoare, n a mai găsit o pe Anuţa acasă. Pasărea plecase pe alte meleaguri ale ţării şi el n a mai căutat o.
– Ştii că Ilie al Petrăi s a însurat?
– De unde să ştiu, nene Toadere?
– Aşa i, că n ai mai dat de un an pe acasă. Noroc că ai scris, că altfel îţi pierdusem urma.
Înfuleca de zor şi, din două, trei înghiţituri, golea câte un pahar de vin.
– I a şi trântit un copil, o frumuseţe, nu alta, adăugă el cu mulţumire, râzând de parc ar fi fost copilul lui.
De abia atunci observă că Ion nu mâncase deloc.
– Păcatele mele, se văicări el. Ia şi tu, măi băiete, că se sleieşte.
Unchiul Toader nu se schimbase cu nimic. Cine era în preajma lui se simţea bine, în siguranţă, mulţumit că trăieşte. Nu se plângea niciodată de necazuri, dar îşi exagera bucuriile ca să i înveselească pe ceilalţi.
– A fost grozavă, Ioane, răsuflă el uşurat printre buzele groase, unse cu seul de oaie. Dac ar fi fost capră, era şi mai bună.
Plescăi după ce sorbi încă un pahar de tulburel şi scoase o ţigară strâmbă din pachetul mototolit.
– Tu de abia ai ciugulit. Te ai făcut băiat fin de Bucureşti, glumi el fără răutate. De aia nu mai ai sânge în obraz.
– Aşa i, încercă Ion să zâmbească, dar nu reuşi.
Nu era aşa. Muncea din greu în noua meserie şi ducea o viaţă neregulată. Mânca pe apucate, pierdea nopţile cu toţi neisprăviţii sau cu câte o femeie agăţată sâmbăta la balurile din mahala. Aşa trecea timpul mai repede şi încerca s o uite pe Anuţa, dar nu şi vorbele ei.
– Să nu stai niciodată pe loc, îl sfătuise ea înainte de a pleca. Să priveşti întotdeauna înainte, orice ţi s ar întâmpla, şi s o iei mereu de la capăt. Dacă te întorci pe proprii tăi paşi, eşti un om pierdut. Când începi o viaţă nouă, simţi că renaşti şi devii altul, arunci la o parte trecutul şi toate necazurile şi bucuriile lui.
Poate Anuţa avea dreptate, dar el nu reuşise. Aşa zisa viaţă nouă îl copleşea şi nu i aducea nici o mulţumire. Era altceva decât îşi dorea el. N avea darul să renască din cenuşa în care i se risipise viaţa şi nici curajul să se reîntoarcă. Se zbătea pe loc ca frunzele uscate în bătaia vântului de toamnă.
De abia acum îşi dădea seama că tovărăşia unchiului Toader îi făcea bine. Îl simţea puternic, înfipt cu rădăcini adânci în pământ, ca un arbore uriaş sub care te poţi adăposti. Simplu, aşa cum îi era firea, adusese ţarina în care se născuse, cale de sute de kilometri, s o simtă din nou sub picioare şi să capete curaj.
– Ştii că bunică ta n o mai duce mult, reluă Toader discuţia, fără să arate că dă prea multă importanţă veştii. Scade pe fiecare zi şi toate se pustiesc în ograda voastră.
Trăgea liniştit din ţigară şi sorbea din pahar înghiţituri mici de vin, să ascundă că e stânjenit.
– Ar fi bine să laşi şi tu vagaboandele de pe aici şi să te întorci acasă, că n are pe nimeni în afară de tine.
Sfatul mustrător al unchiului Toader îi pricinui bucurie.
– Mai gândeşte te, continuă unchiaşul, dar aşa ar fi bine, ţi o spun eu. Aici o să te prăpădeşti dacă mai stai.
Nu răspunse nimic. Rămăsese cu ochii pironiţi la boabele de struguri în care începură să dănţuie din nou amintirile copilăriei. Îl chemau să se întoarcă la primii lui paşi, ori la o viaţă nouă? Nu ştia nici el.
Răspunse într un târziu:
– O să văd eu ce fac, nene Toader.
– Eu termin treaba şi mă întorc mâine seară. Dacă mergi şi tu, mă găseşti în gară.
Plecară. Şi trecând din nou prin forfota oamenilor din jurul gării, Ion se simţea ca un călător grăbit să se întoarcă acasă.
Translation - Spanish La llamada
Ion Taun estaba esperando en el andén, al lado de la locomotora que olía a chapa ardiente y a carbón. Se había refugiado detrás de una columna que desmenuzaba la ola de viajeros que se desparramaba sin interrupción brotando de las puertas de los vagones, mientras esperaba con temor injustificado que aparecieran, por encima del oleaje abigarrado, las mejillas sonrosadas del tío Toader.
Todavía no se había acercado bien cuando su vozarrón, acorde con su corpulencia, retumbó fuerte por encima del zumbido de la multitud que se quedó inmóvil por un instante.
- ¡Casi no te reconozco, sobrino!
Lo agarró con sus dedos gordos del brazo izquierdo y lo sacudió, sin darse cuenta de que tanta efusividad lastimaba el brazo del sobrino.
- Pero te has quedado en los huesos, hombre, desde que te has ido de casa. No te está
sentando demasiado bien vivir entre extraños, ¿verdad, sobrino?
Hablaba en voz alta y Ion Taun se avergonzaba por los curiosos de alrededor que habían empezado a alzar los cuellos.
Por suerte el gigante los dispersó cuando empezó a desplazarse para salir del andén.
Al salir de la estación, el tío Toader se dejó guiar por su olfato hacia el jardín de verano de la acera de enfrente, donde una barbacoa colocada justo al lado de la acera difundía en el aire fresco de octubre un irresistible olor de carne acecinada. Sin mediar palabra, arrastró al sobrino por entre los tranvías y coches que frenaban en seco entre las injurias de los conductores, y se sentaron en la primera mesa libre, con excesiva satisfacción.
- Ésta sí es vida, Ion, - dijo con alegría de niño. Con razón ya no sientes la llamada de tu
tierra natal. Hace mucho que deseaba con avaricia un poco de carne acecinada, pero no pensaba que la iba a comer justo en Bucarest.
Y, golpeando en la mesa de metal con su puño del tamaño de una maza, le gritó tan fuerte al camarero que hizo moverse la densa cortina de humo azulado que sobrevolaba el jardín.
Cuando una mujer guapilla hizo su aparición con una sonrisa en los labios para tomarle el pedido a un parroquiano tan guasón, no pudo abstenerse de preguntar:
- ¿Seguro que un kilo?
- Una quilla, señorita. ¿Qué pasa, acaso tengo pinta de conformarme con menos? ¿Y no
tendrás también un poco de pan de maíz?
- La carne acecinada no es lo mismo sin el pan de maíz.
- Lo mismo digo, - confirmó feliz Toader.
- Y dos coñacs, - se atrevió Ion a pedir en voz baja.
- Deja el coñac, qué demonio, que te quemará las entrañas. Apúrese, señorita, y no le
haga caso, que yo llevo algo mejor en la alforja, que no iba a venir desde Dragasani con las manos vacías.
Mientras hurgaba en la alforja que había colocado con cuidado sobre la mesa, seguía hablando, lleno de guasa, como todo un hombre sano y carente de preocupaciones.
- Tengo una garrafa de vino joven que te quita el habla, de veras. Porque este otoño ha
sido abundante, Ion. No sé cómo las cepas han aguantado el peso de tanta uva.
Al lado de la garrafa gordinflona, puso sobre la mesa una cestita tejida en ramitas de sauce, llena de uvas.
- Estas son de donde tu abuela. Dime si alguna vez habías visto antes unas uvas tan
hermosas. Y también tienes que probar el vino. Te alegrará el corazón, de verás.
Verdaderamente, aquellos granos de uva, tan grandes y dorados, resplandecían bajo los rayos del sol. Y, sin probarlas, Ion sintió toda la dulzura de la infancia vivida en las colinas suaves de Dragasani.
- ¿Por qué los miras así? Coge y come, que son tuyos, - lo invitó éste.
Pero Juan ya no veía las uvas. El tío Toader hablaba mucho y probaba a menudo el vino joven, que pinchaba en la lengua, mientras que él viajaba con el pensamiento hacia atrás, por las colinas, junto con los niños, y luego con Anuta, que había llegado de otras tierras.
Se había establecido en su aldea, durante un verano, junto con un equipo de trabajadores de la perforación. Entre todos los hombres, ella era la única mujer, vestida varonilmente, guapa y joven como la luz de la mañana. Se había alojado en casa de ellos y él la había empezado a apreciar como a un regalo divino. La abuela lo había entendido todo y le aconsejaba no perder el rumbo.
- Ten cuidado con lo que hagas, hijito, que ésta es ave de paso. Es una trota mundos que
recorre el país con todos los hombres. Con ella no harás un hogar.
La anciana delgadita le molestaba, porque no entendía igual que él la naturaleza de la gente nueva. Le habría sido inútil explicarle lo que Anuta le decía en las largas noches de los finales del verano, cuando caminaban por entre los viñedos. Entonces su voz sonaba distinta, cobraba algo de los misterios de la noche y lo atrapaba como una historia contada en la oscuridad a los niños:
- En el mundo ningún lugar se parecía a otro. Incluso si sólo te alejas unos pocos
kilómetros, encuentras otra tierra y otra gente. Por eso es bueno moverte siempre. De esta manera, sientes que empiezas tu vida desde el principio, en una eterna renovación. Siempre te sientes joven y no te enmoheces como aquellos que echan raíces entre cuatro paredes. Y también consigues nuevos horizontes, más amplios, más aireados, te vuelves más instruido, más diestro, más inteligente que los sedentarios. Y quizá también más valiente para enfrentarte a la vida.
Hablaba despacio, con frases cortas, ponderando cuidadosamente sus palabras. Y él la miraba con amor y preocupación, como a un pájaro al que sólo puedes tener en la mano con el sentimiento de que volará en cuanto tenga la ocasión. Entonces la veía más hermosa, con la luz de la luna en las mejillas pálidas, hundidas por la fatiga, y con una continua inquietud en los ojos, y le daba ganas de llorar al pensar que nunca sería del todo suya.
- Ni siquiera es de extrañar que la gente de las grandes ciudades sean diferentes a
vosotros. Pongamos, por ejemplo, Bucarest. No es lo mismo estar en el centro o en un barrio pobre o en un barrio nuevo. En un intervalo de unas horas te encuentras en tres mundos diferentes, con otra gente y otros paisajes. Mientras te encuentres dentro de cada uno de ellos, tienes que readaptarte un poco, que si no te sentirás superado incluso en las cosas más pequeñas.
- Tienes razón, - intentaba Ion también decir algo-, sólo que si todos intentaran vivir
como tú dices, imagínate qué sería de este mundo.
- No sería ninguna desgracia; la gente sería más ágil, mucho más optimista y se apañaría mil veces mejor que ahora. Dime, ¿por qué se ha fatigado trabajando duramente tu abuela? Durante ochenta años no ha superado los límites del pueblo y día tras día ha estado haciendo las mismas cosas. ¿Ha tenido alguna otra satisfacción que no fuera el trabajo y la multiplicación de su linaje?
- Te aseguro que se ha sentido igual de bien que si hubiera recorrido el mundo.
- Estás comparando dos cosas diferentes y por eso llegas a falsas conclusiones. Si
durante una parte del tiempo hubiera recorrido el mundo, entonces ya no se habría sentido bien estando encerrada en este pueblo y en la monotonía de las mismas tareas diarias. Se ha sentido bien precisamente porque no ha conocido el mundo y porque ha estado convencida de que era así como tenía que vivir su vida.
A Ion le resultaba difícil enfrentarla. Anuta había viajado mucho por el mundo y había leído bastante, en sus ratos libres, según él había visto. Así que, sintiéndose superado por ella, siempre le hablaba con la timidez del hombre inferior.
- Si quieres que te lea el futuro, - decía ella -, no es difícil en absoluto. Serás un conductor concienzudo, en un camión decrépito, que tendrá de vez en cuando la suerte de tener que hacer algún trayecto más allá de la comarca, pero siempre deprisa, para poder volver antes con una esposa guapita quizá, pero vestida descuidadamente, y con varios churumbeles agarrados a sus faldas. Y dos o tres años después ya ni siquiera te seguirá pareciendo guapa porque a los dos os vencerán las tareas del hogar, el cansancio y la monotonía, que todo lo roen. Entonces buscarás una salida en el barril del vino y, después de vaciar con gran precipitación varias copas, caerás roto en el refugio de todos los maridos: un sueño con ronquidos.
- Me asustas, Anuta. La vida no es así como tú la quieres mostrar.
- Mira a tu alrededor y verás que no miento. De hecho, yo por eso huyo siempre, para no dejar que las paredes caigan sobre mí, que me sofoquen.
Y el ave de paso se había ido ese otoño y también se lo había llevado a él.
- ¿Sigues siendo conductor, Ion? – Toader interrumpió sus pensamientos, con la boca llena de carne acecinada.
La respuesta se retrasaba.
- Ya no lo soy, tío Toader. Ahora soy operario de hormigonera, que se paga mejor.
Mentía. Había cambiado de trabajo porque no le había quedado otra. Su pensamiento volvió a ligarlo a Anuta. Unas semanas después de que se vinieran a Bucarest, la chica había cambiado. Faltaba durante días de la habitación alquilaba, ofreciéndole vagas explicaciones. Tenía amigas y amigos que tenía que ver y en cuyas casas también se quedaba por la noche, si se le hacía demasiado tarde. Y, luego, tenía que entender bien que ella no estaba acostumbrada a arrastrar a nadie detrás y tampoco a tener un dueño dentro de su casa. Ella siempre había trabajado libremente y había hecho lo que le había gustado. De lo contrario, sentía como se le caían encima los muros y la sofocaban.
Ion, que lo único que entendía era que la estaba perdiendo, había empezado a beber mucho y con asiduidad, y un día había tenido un accidente. Por suerte, no había matado a nadie. Después de cumplir los seis meses de prisión, ya no encontró a Anuta en casa. El ave se había ido a los territorios de otros países y él ya no la había buscado.
- ¿Sabes que Ilie, el de Petra, se ha casado?
- ¿Cómo lo voy a saber, tío Toader?
- Así es, que llevas un año sin pasar por tu casa. Menos mal que escribiste, que, de lo contrario, te habría perdido la pista.
Zampaba con prisas y, con cada dos o tres tragos, vaciaba una copa de vino.
- Y también le hizo un hijo, una verdadera belleza, - añadió él con satisfacción, riéndose como si el hijo hubiera sido suyo.
Sólo entonces observó que Ion no había comido nada.
- ¡Qué lástima! – se lamentó él. Coge tú también, hijito, que se te va a cuajar.
El tío Toader no había cambiado en absoluto. Aquel que estaba a su alrededor se sentía bien, seguro y agradecido de vivir. Nunca se quejaba de los problemas, pero exageraba sus alegrías para animar a los demás.
- Exquisita carne, Ion, - suspiró él aliviado a través de los labios gruesos, manchados del sebo de oveja. Si hubiera sido de cabra, habría estado todavía más rica.
Chasqueó los labios después de beber otro vaso de vino joven y sacó un cigarrillo torcido de un paquete arrugado.
- Tú apenas has picoteado. Te has hecho un muchacho fino de Bucarest – bromeó él sin maldad. Por eso ya no tienes sangre en las mejillas.
- Así es – y Ion intentó a sonreír, pero no lo consiguió.
No era así. Trabajaba duro en el nuevo trabajo y llevaba una vida desordenada. Comía de prisa, perdía las noches con todos los pelagatos o con alguna mujer conquistada algún sábado por la noche en las fiestas de los suburbios. De esta forma, el tiempo pasaba más de prisa e intentaba olvidar a Anuta, pero ya no sus palabras.
- Nunca te pares en el mismo lugar, - le había aconsejado ella antes de irse. Mira siempre hacia adelante, te pase lo que te pase, y empieza siempre por el comienzo. Si retrocedes sobre tus propios pasos, eres un hombre perdido. Cuando empiezas una nueva vida, sientes que renaces y que te conviertes en otro, arrojas a un lado el pasado y todas sus angustias y alegrías.
Quizá Anuta tenía razón, pero él no lo había conseguido. La así llamada nueva vida lo abrumaba y no le traía ninguna satisfacción. Era algo diferente a lo que él deseaba. No tenía el don de renacer de la ceniza en la que se había esparcido su vida y tampoco el valor de regresar. Se remolinaba en el mismo lugar como las hojas secas en el batir del viento de otoño.
Apenas ahora se daba cuenta de que la compañía del tío Toader le sentaba bien. Lo sentía fuerte, arraigado con raíces profundas en la tierra, como un árbol gigante bajo el que puedes refugiarte. Simple, tal como era su naturaleza, había traído la tierra llana en la que había nacido, durante un viaje de cientos de kilómetros, para que la volviera a sentir bajo sus píes y recuperara valor.
- Que sepas que a tu abuela ya no le queda mucho – retomaba Toader la conversación, aparentando que no le importaba demasiado la noticia. Cada día va a peor y en vuestra hacienda todo el trabajo se echa a perder.
Fumaba tranquilo del cigarrillo y sorbía del vaso traguitos pequeños de vino, para ocultar que estaba incómodo.
- Sería bueno que dejaras a las vagabundas de por aquí y que volvieras a casa, que no tiene a nadie más que ti.
El consejo amonestador del tío Toader le causó alegría.
- Piénsatelo, - continuó el tío -, pero sería lo mejor, te lo digo yo. Te echarás a perder como te quedes aquí.
No contestó nada. Se quedó con los ojos clavados en las uvas en las que de nuevo habían empezado a bailotear los recuerdos de la infancia. ¿Lo llamaban para que regresara a sus primeros pasos, o a una vida nueva? Él tampoco lo sabía.
Finalmente, respondió:
- Ya veré lo que hago, tío Toader.
- Yo terminaré mis quehaceres y volveré mañana por la noche. Si tú también quieres venirte, me encontrarás en la estación de trenes.
Se había ido. Y, pasando de nuevo por el bullicio de la gente de alrededor de la estación, Ion se sentía como un viajero apresurado por volver a su casa.
Romanian to Spanish: Relato ('Mila câinelui' / 'La compasión del perro' - de Víctor Scherar) General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - Romanian Mila câinelui
Întâmplarea s-a petrecut cu mulţi ani în urmă şi, totuşi, în mine persistă după atâta timp imaginea camerei roşii. O culoare grea, la care simţurile vibrau de cum intrai. Cinci planuri îmbinate în unghiuri drepte şi senzaţia de imensitate stridentă.
Acolo începuse tortura, după multe altele demne de Torquemada, călăul înmăiestrit de diavol al inchiziţiei. În poziţie de drepţi, la un metru de perete, să nu te poţi rezema, şi destul de departe de singurul scaun din încăpere.
Acolo mă aşezase omul cu labele mari, păroase, pe care nu l văzusem niciodată şi care, în mod sigur, nu avea nimic cu mine. Îşi făcea meseria ca pe oricare alta, ca să câştige o pâine. Nici măcar n a fost brutal. Se purta de parcă aş fi fost condamnat la moarte. Un om terminat, trecut în parte dincolo, care nu mai interesează pe nimeni. Poate îi părea rău că nu mă lichidaseră ceilalţi, să nu mai aibă el treabă.
Mă aşezase ca la fotograf. În mod absurd, îmi îndreptase umerii, capul îl ridicase de bărbie şi chiar trăsese în jos marginile hainei.
– Aşa, vorbeau mâinile păroase după ce terminaseră de netezit hainele.
Eu, manechinul care nu ştia ce-l aşteaptă, mă supuneam blajin, cu speranţa că e ultima încercare şi o să termin într un fel.
– Aşa, vorbeau buzele groase ale omului mops. Lângă vârful piciorului, ai soneria. Butonul alb. Când nu mai poţi şi te hotărăşti să ciripeşti, apeşi pe ea. Uşor. Să nu faci vreo mişcare nechibzuită. Câinele este sensibil şi nu suferă aşa ceva. Sare şi gata. Ai terminat. Îi place să apuce la gât. Vâna cea groasă cu sânge mult. E pretenţios ca orice animal de rasă. Întrece lupul.
Mai dăduse o dată roată cu privirea, să se asigure că totul este în regulă.
– Da, continuă mulţumit. Să ştii că îl cheamă Câinele. Pe câine aşa îl cheamă. Şi îşi merită numele, că e rău ca un câine.
Terminase treaba pentru care îşi merita pâinea. Îşi scoase ceasul mare, rotund, legat de o butonieră a vestei cu lanţ nichelat.
– E ora nouă. Ai timp până mâine la şapte când se face ziuă. Zece ore să te gândeşti, în două picioare, dacă să spui ce vrea şeful despre ai tăi.
Se îndreptase spre uşa mascată în peretele roşu.
– Încă o dată, se întoarse el. Când aduc câinele nu mai poţi mişca. E sensibil şi nu suferă. Îi place liniştea şi sângele de la gât, din vână.
Aveam senzaţia multiplicată a pacientului care a căscat gura şi aşteaptă pe dentist să şi aleagă cleştele. Multiplicată până la limita suportabilă de teama extragerii vieţii. Atunci îmi venise gândul bizar. Să compar viaţa cu o măsea. Ajunsesem şi la o concluzie. Teama e mai mare când ştii că ţi se ia viaţa, dar suferinţa trebuie să fie mică. Cel puţin ca durată. E singurul fapt fără urmări pentru om.
Intrase înaintea omului. Un animal superb. Admiraţia alungase pentru o clipă teama. Dacă i aş fi cuprins gâtul puternic, eram deopotrivă de înalţi. Numai ochii galbeni îi erau răi, şi fălcile fioroase. Altfel, ar fi putut sta cu cinste încrustat în blazonul oricărui voievod.
Începusem să am un umor macabru.
Se aşezase calm la trei paşi de mine. Probabil că distanţa corespundea unui salt. O mişcare, o săritură, şi gata. Vâna cea groasă cu sânge mult, cum mă avertizase omul.
Îl priveam fascinat. Aş fi vrut să ştiu ce este în mintea lui. Şi să rânjească. Să i văd colţii. Să ştiu dinainte ce o să mi reteze firul vieţii. Vâna.
Omul dispăruse fără să-l simţim. Îmi dăduse instrucţiunile. Nu trebuia să mai repete. Ori apăs pe sonerie şi vorbesc, ori... Altă cale nu aveam.
Nu ştia că-l alesesem pe ori. Mi ajungea câte victime văzusem. Nu mai trebuia să fac eu altele. Dacă plăteam biata mea viaţă cu moartea lor, tot nu mai valora nimic. Condiţia de om ar fi dispărut prin trădare şi atunci n-aş mai fi existat. Aşa cum, dealtfel, trebuia să se întâmple peste o oră, două. Durata vieţii mele depindea de trăinicia picioarelor. Paradoxal. Nu de sănătatea corpului, de dorinţa de a trăi, de consimţământul meu de a ceda, cum spunea Goethe în senina-i înţelepciune. În curând, se va vorbi despre mine la timpul tre-cut. Un om care a fost. Ideea dispariţiei mi se părea inacceptabilă. Nici acum nu m-am obişnuit cu ea, deşi inevitabilul sfârşit e mult mai aproape.
Greutatea corpului se mărea proporţional cu trecerea timpului. Simţeam nevoia de neînfrânt să mă aşez sau cel puţin să mă mişc.
Atunci am privit din nou călăul. Era cu ochii pe mine, la pândă. Cu ochii aceia galbeni care mă ţintuiau ca două cuie de fier încins, incandescent. Aş fi vrut să ştiu ce limite avea răbdarea sau înţelegerea lui. Am încercat singura posibilitate de comunicare. Mi-am concentrat toată viaţa în priviri. În curând, am simţit că şi mie încep să mi ardă ochii, că devin puternic şi mă pot măsura cu fiara. Repetam în minte că omul nu trebuie să fie mai prejos de un animal. Că voinţa te poate scoate din orice impas. Mă concentram din ce în ce mai mult, iar în minte învălmăşeam gânduri care semănau cu vrăjile.
Câinele începu să dea semne de nelinişte. Ochii nu-i mai erau atât de încinşi. Şi, dintr-o dată, privirea îşi schimbă direcţia, pe lângă mine. Obţinusem o mică victorie. Nu i înţelegeam semnificaţia, dar îmi dădea curaj. Oricum, câinele nu mai era atât de puternic.
Cu asta nu rezolvasem totuşi mare lucru. Eram tot la cheremul lui.
Nu realizasem cât trecuse din ceasurile destinate torturii. Timpul nu mai avea consistenţă. Se oprise. Aceasta însemna moartea sau ceva asemănător. Timpul. Începusem iar să filosofez. Subiectivitatea sau obiectivitatea lui. Ce importanţă are cum îl definim? Cert era că nu puteam ieşi din el. Aş fi vrut să-l simt cum merge, să l împing, cum făceam cu sania când eram copil. Dar rămâneam cu aceeaşi senzaţie de apă stătută, închisă în cinci planuri roşii. Aşa era timpul pentru mine. La fel cum îmi închipuiam, când eram mic, Marea Moartă.
Şi totuşi trebuia să reacţionez într un fel, să ies din inerţie, să călătoresc în trecut sau în viitor.
Privindu le ca pe singura salvare, ochii plecaţi sub pleoapele grele întâlniseră butonul alb al soneriei. Culoarea păcii, a odihnei, a liniştii. O apăsare uşoară şi le aveam pe toate. Cu preţul trădării cauzei. Al morţii unor oameni pe care de abia îi cunoşteam. În fond, şi cauza însemna tot oameni, omenie.
Trăim numai o dată. Pentru ei îmi scurtam viaţa numai la treizeci de ani şi lăsam totul în urmă. Femeia tânără şi fetiţa pe care le iubeam fără măsură. Singure. Iar eu aruncat, tot singur, la marginea cimitirului unde aveam locul de veci. De ce tocmai lângă gard? Acolo l aveau părinţii, de la bunici. Groaznic. Tocmai la margine.
Culoarea albă. Liniştea, pacea, odihna. Mă atrăgea, ca pe fluturii de noapte, lumina în care îşi găsesc moartea. Terminam cu chinul şi singurătatea din cimitir. Ce însemnau oare cauza şi oamenii ceilalţi în afară de mine?
Piciorul drept începuse să se mişte uşor spre culoarea albă. Un mârâit mă încremenise. Câinelui nu i scăpase mişcarea trădătoare. În sfârşit, îi vedeam colţii. Fiecare, sabie de Damasc. Splendizi, ca şi fiara. O mişcare şi gata. Firul vieţii din vâna groasă de la gât. Nu.
O uşoară atingere a petei albe şi totul va continua. Dar cum? În mine se înfiripau ca un cântec de leagăn vorbele mamei: „Să fii nobil în viaţă”. În înţelesul ei, nobil însemna om. O ascultasem întotdeauna. Puteam s o înşel acum? Să trădez tot ce înfăptuisem? „Să fii nobil, mamă”.
De n ar fi fost picioarele zdrobite în torturile anterioare! Şi camera roşie. Încinsă ca pustiul cerului unei zile de vară. Şi ochii aprinşi ai câinelui care pândeau mişcarea următoare. Totul ardea în jur, în mine, în ochi. Aşteptam să devin fluid.
Clipele picurau grele. Întreaga mi fiinţă se scufunda în balta stătută care se încingea din ce în ce mai mult. O apă moartă, cuprinsă de cele cinci planuri roşii, într-un deşert în care nisipul ardea.
Prinsesem iar privirea câinelui. Disperat. Nu mai puteam suporta tortura. Trebuia să cedez, să accept sfârşitul. Ce spuneau ochii mei? Milă, neputinţă, furie, voinţa de a trăi? Era privirea condamnatului care aşteaptă să intre cuţitul dureros, străin, nedorit de corp? N aveam de unde şti. În mine se pornise o furtună care mi provoca o greaţă imensă. Un urlet al fiinţei, interior, neauzit, de protest, şi prăbuşirea în haos.
Căzusem.
Când îmi revenisem din leşin, am constatat că trăiam. Uimit. Iar câinele se uita la mine cu ochii stinşi. Nu mi rupsese firul vieţii.
Nu înţelegeam încă noua mea situaţie. Cum reuşisem să capăt mila câinelui? Căderea bruscă, neputinţa mea sau ce îi trezise sentimente de milă ori indiferenţă?
Mă chinuiau tot felul de întrebări. Dar instinctul de conservare mă făcea să privesc câinele cu neîncredere. Putea fi numai un joc de a moartea, o prelungire a torturii. Nu m-a vrut leşinat. Îi plăceau numai fiinţele vii, probabil lupta.
Desigur. Începuse să se agite. Era neliniştit şi se uita la mine insistent, să înţeleg.
N am perceput niciun zgomot, dar am simţit. Ca şi el.
De abia atunci i-am înţeles mila. M am ridicat în picioare, în poziţia de tortură. Venea omul. Şi când a intrat pe uşa mascată din zidul roşu, l-am văzut ca prin ceaţă, din cauza lacrimilor.
Translation - Spanish La compasión del perro
Esta historia sucedió hace muchos años y, sin embargo, tanto tiempo después, persiste aún dentro de mí la imagen de la habitación roja. Un color pesado, con el que los sentidos vibraban nada más entrar. Cinco planos unidos en ángulos rectos y la sensación de inmensidad estridente.
Allí había empezado la tortura, después de muchas otras dignas de Torquemada, el verdugo adiestrado por el diablo de la inquisición. En posición recta, a un metro de la pared, a fin de que no pudieras apoyarte, y lo suficientemente lejos de la única silla de la habitación.
Allí me había hecho sentar el hombre con las patas grandes, peludas, a quien nunca antes había visto y a quien, desde luego, yo no le importaba en absoluto. Cumplía con su trabajo como con cualquier otro, para ganarse el pan. Ni siquiera fue brutal. Se comportaba como si me hubieran condenado a muerte. Un hombre acabado, que, en parte, ya estaba con un pie en el otro lado, un hombre que ya no le interesaba a nadie. Tal vez sentía que no me hubieran liquidado los otros, para haberse quitado él el trabajo de encima.
Me había hecho sentarme estático e inmóvil, como si posara para un retrato. De manera absurda, había enderezado mis hombros, había levantado mi cabeza desde la barbilla e incluso había bajado los bordes de mi chaqueta.
- Así, - hablaban las manos peludas después de terminar de enderezar la ropa.
Yo, el maniquí que no sabía lo que le esperaba, me sometía mansamente, con la esperanza de que sería la última prueba y que pronto aquello terminaría.
- Así, - hablaban los labios gruesos del hombre dogo. Tienes el timbre al lado de la punta
del píe. El botón blanco. Cuando ya no puedas y decidas cantar, lo pulsas. Despacio. Sin ningún movimiento extraño. El perro es sensible y no tolera algo así. Salta y listo. Estás acabado. Le gusta agarrar por el cuello. Se tira a la yugular. Es exigente, como cualquier animal de raza. Supera al lobo.
Había vuelto a mirar atrás, para asegurarse de que todo estaba bien.
- Sí, - continuaba, complacido. Que sepas que se llama El Perro. Así se llama el perro. Y
merece su nombre, porque es malo como un perro.
Había acabado el trabajo con el que se ganaba muy bien el pan. Había sacado su reloj grande, redondo, atado de una solapa del chaleco con una cadena bañada en níquel.
- Son las nueve. Tienes de plazo hasta mañana a las siete, cuando amanezca. Diez horas
para que pienses, de pie, si cantar la verdad que el jefe quiere saber, con respecto a los tuyos.
Se había dirigido hacia la puerta oculta en la pared roja.
- Una vez más, - retrocedió mirándole. Cuando traiga al perro, ya no podrás moverte. Es
muy sensible al movimiento y no siente remordimientos. Le gusta estar en silencio y la sangre del cuello, de la vena.
Me sentía como un paciente que está esperando, con la boca abierta, a que el dentista le saque una muela, mientras éste elige cuidadosamente el instrumental. Sentía ese miedo multiplicado hasta lo insoportable, ya que no estaba en juego la extracción de una muela, sino de mi propia vida. En ese momento, me asaltó ese extraño pensamiento: el de comparar la vida con una muela. También había llegado a la conclusión de que el temor era mayor al saber que iba a morir y, al menos, esperaba que el dolor no fuese intenso y, sobre todo, que terminase rápido. La muerte en sí, no tenía mayor consecuencia.
Había entrado antes que el hombre. Un animal precioso. Por un momento, sentí admiración hacia el perro y olvidé el miedo que me inspiraba. Si hubiese podido agarrarle el cuello, habríamos estado igualados. Sólo sus ojos amarillos eran malos, y sus mandíbulas feroces. De no ser por esto, su imagen podría lucir con orgullo en el emblema de cualquier príncipe.
Estaba empezando a tener un sentido del humor un tanto macabro.
Se había sentado tranquilamente a tres pasos de mí. Probablemente la distancia justa para abalanzarse sobre mí de un salto. Un movimiento, un brinco, y ya está. Mi yugular, como me había advertido el hombre.
Lo observaba fascinado. Habría deseado saber qué había en su mente. Y también que hubiese reído como una hiena, enseñándome sus colmillos. Tener ante mí esos colmillos, conocer de antemano el arma que se clavaría en mi yugular y me segaría la vida.
El hombre había desaparecido silenciosamente, sin que nos percatáramos de ello. Ya me había dado las instrucciones. Ya no tenía por qué repetirlas. O pulsaba el timbre y hablaba, o… No tenía otra salida.
No sabía que yo había elegido la muerte. No necesitaba causar más víctimas; ya había visto bastantes. Y si pagaba por mi pobre vida el precio de su muerte, mi vida dejaría de valer por completo. Mi condición humana desaparecería, convirtiéndome en un traidor y eso sería similar a estar muerto. Cosa que, de hecho, iba a suceder dentro de una hora, o dos. Lo que me quedaba de vida dependía del aguante de mis píes. Paradójicamente. No de la salud del cuerpo, del deseo de vivir, de mi consentimiento de ceder, como decía Goethe en su serena sabiduría. Pronto, se hablaría de mí en pasado. Un hombre que fue. La idea de la desaparición me resultaba inaceptable. Ahora tampoco me he acostumbrado a ella, aunque el inevitable pasado está mucho más cerca.
El peso del cuerpo aumentaba proporcionalmente al paso del tiempo. Sentía la necesidad insuperable de sentarme o al menos de moverme.
Entonces, miré nuevamente al verdugo. Tenía los ojos clavados en mí, estaba al acecho. Con esos ojos amarillos que me apuntaban como dos clavos de hierro ardiente, incandescente. Habría querido saber qué límite tenía su paciencia o comprensión. Intenté la única posibilidad de comunicación. Concentré toda mi vida en miradas. Pronto, sentí que mis ojos también empezaban a arder, que me volvía fuerte y que podía compararme con la fiera. Repetía en mi mente que el hombre no tenía que estar por debajo del animal. Que la voluntad te podía sacar de cualquier contratiempo. Me concentraba cada vez más y en mi mente amontonaba pensamientos que se asemejaban a los hechizos.
El perro empezó a mostrar señales de inquietud. Sus ojos ya no estaban tan ardientes. Y, de repente, su mirada cambió de dirección, hacia mi lado. Había obtenido una pequeña victoria. No entendía su significado, pero me daba valor. De todos modos, el perro ya no era tan fuerte para mí.
Sin embargo, con esto no había resuelto gran cosa. Seguía estando a su merced.
No me daba cuenta de cuántas de las horas destinadas a la tortura habían transcurrido. El tiempo ya no tenía consistencia. Se había detenido. La muerte significaba esto o algo parecido. El tiempo. Había vuelto a filosofar. Su subjetividad u objetividad. ¿Qué importancia tiene como lo definamos? Lo cierto era que no podía salir de él. Habría deseado sentir su transcurso, empujarlo, como hacía con el trineo cuando era un niño. Pero me quedaba con la misma sensación de agua estancada, encerrada en cinco planos rojos. Así era el tiempo para mí. Tal como me imaginaba, cuando era pequeño, el Mar Muerto.
Y, sin embargo, tenía que reaccionar de alguna manera, salir de la inercia, viajar en el pasado o en el futuro.
Mis ojos hinchados bajo los párpados pesados se iban hacia mi única salvación: el botón blanco del timbre. El color de la paz, del descanso, del silencio. Un ligero toque y los habría conseguido. Pagando el precio de ser un traidor a la causa. A costa de la muerte de unas personas que apenas conocía. En el fondo, la causa también significaba personas, humanidad.
Vivimos una sola vez. Por esas personas, iba a reducir mi vida a sólo treinta años y dejarlo todo atrás. A la mujer joven y a la niña que amaba sin medida. Solas. Y yo sería arrojado, también solo, en el margen del cementerio, donde tenía mi parcela reservada para el descanso eterno. ¿Por qué precisamente al lado de la valla? Porque allí la tenían mis padres, que la heredaron de los abuelos. Terrible. Justo el margen.
El color blanco. Silencio, paz, descanso. Me atraía, como a las mariposas de la noche, la luz en la que encuentran su muerte. Acababa con el sufrimiento y la soledad del cementerio. ¿Qué significaban la causa y las demás personas para mí?
El píe derecho había empezado a moverse despacio hacia el color blanco. Un gruñido me había petrificado. Al perro no se le había escapado el movimiento traidor. Por fin, estaba viendo sus colmillos. Cada uno, una espada de Damocles. Esplendidos, como los de las bestias. Un movimiento y listo. El hilo vital de la yugular. No. Un leve toque del pétalo blanco y todo continuaría. ¿Pero cómo? Dentro de mí florecían como una canción de cuna las palabras de mi madre: “Sé noble en la vida”. Para ella, ser noble significaba ser persona. Siempre la había obedecido. ¿Podía traicionarla ahora? ¿Traicionar todos mis actos? “Sé noble, hijo”.
Si mis piernas no hubieran sido machacadas en las anteriores torturas… Y la habitación roja. Ardiente como el vacío del cielo en un día de verano. Y los ojos encendidos del perro que acechaban mi siguiente movimiento. Todo ardía alrededor, en mí, en los ojos. Sentía que podría derretirme.
Los momentos goteaban pesados. Todo mi ser se hundía en el charco estancado que se calentaba cada vez más. Un agua muerto, rodeaba por los cinco planos rojos, en un desierto de arena ardiente.
Había adivinado otra vez la mirada del perro. Desesperado. Y yo ya no podía soportar la tortura. Tenía que ceder, que aceptar el final. ¿Qué decían mis ojos? ¿Compasión, impotencia, rabia, voluntad de vivir? ¿Era la mirada del condenado que esperaba que el cuchillo, ese indeseable intruso, entrase en su cuerpo con gran dolor? No podía adivinarlo. Dentro de mí había arrancado una tormenta que me provocaba unas enormes náuseas. Un ignorado grito de protesta que brotaba de mis entrañas y después el caos, el colapso.
Ya me había desmayado.
Al volver en mí, me di cuenta de que seguía vivo. Aturdido. Y el perro me miraba con ojos apagados. No había segado mi vida.
Todavía no acababa de comprender mi nueva situación. ¿Cómo había conseguido que el perro se apiadase de mí? ¿La caída súbita, mi impotencia o qué era lo que había despertado en él sentimientos de compasión o indiferencia?
Me atormentaban todo tipo de preguntas. Y el instinto de conservación me hacía mirar al perro con desconfianza. Podría tratarse, tal vez, de un estratagema, una forma de prorrogar mi tortura. No me quiso desmayado. Le gustaban los seres vivos, quizá la lucha.
Por supuesto. Había empezado a agitarse. Estaba inquieto y me miraba con insistencia, para que comprendiera.
No percibí ningún ruido, pero sentí. Al igual que él.
Sólo entonces comprendí su compasión. Me levanté y me coloqué en posición de tortura. Venía el hombre. Y cuando entró por la puerta oculta en la pared roja, pude vislumbrarlo a través de mis lágrimas.
More
Less
Translation education
Graduate diploma - Universidad Complutense de Madrid
Experience
Years of experience: 21. Registered at ProZ.com: Sep 2019.
Licenciada en Filología Hispánica en la Universidad "Complutense" de Madrid con experiencia tanto en la traduccióncomo en la interpretación del español al rumano y viceversa desde el año 2004.
Traductora - intérprete jurada de español y rumano.
Keywords: translator, interpreter, spanish, romanian
Expertise