antinous78 - English to Romanian translator. Translation services in Advertising / Public Relations

Working languages:

English to Romanian
Romanian to English

antinous78

Local time: 18:13 EEST (GMT+3)

Native in: Romanian

Send email

Feedback from
clients and colleagues
on Willingness to Work Again

This service provider is not currently displaying positive review entries publicly.

No feedback collected

Freelance translator and/or interpreter

This person has a SecurePRO™ card. Because this person is not a ProZ.com Plus subscriber, to view his or her SecurePRO™ card you must be a ProZ.com Business member or Plus subscriber.

This person is not affiliated with any business or Blue Board record at ProZ.com.

Translation, Editing/proofreading

Specializes in:
Advertising / Public Relations	Anthropology
Art, Arts & Crafts, Painting	Cinema, Film, TV, Drama
Education / Pedagogy	History
Music	Philosophy
Poetry & Literature	Social Science, Sociology, Ethics, etc.

Sample translations submitted: 1

English to Romanian: Another Country General field: Art/Literary Detailed field: Poetry & Literature
Source text - English He was facing Seventh Avenue, at Times Square. It was past midnight and he had been sitting in the movies, in the top row of the balcony, since two o’clock in the afternoon. Twice he had been awakened by the violent accents of the Italian film, once the usher had awakened him, and twice he had been awakened by caterpillar fingers between his thighs. He was so tired, he had fallen so low, that he scarcely had the energy to be angry; nothing of his belonged to him anymore— you took the best, so why not take the rest?— but he had growled in his sleep and bared the white teeth in his dark face and crossed his legs. Then the balcony was nearly empty, the Italian film was approaching a climax; he stumbled down the endless stairs into the street. He was hungry, his mouth felt filthy. He realized too late, as he passed through the doors, that he wanted to urinate. And he was broke. And he had nowhere to go. The policeman passed him, giving him a look. Rufus turned, pulling up the collar of his leather jacket while the wind nibbled delightedly at him through his summer slacks, and started north on Seventh Avenue. He had been thinking of going downtown and waking up Vivaldo— the only friend he had left in the city, or maybe in the world— but now he decided to walk up as far as a certain jazz bar and night club and look in. Maybe somebody would see him and recognize him, maybe one of the guys would lay enough bread on him for a meal or at least subway fare. At the same time, he hoped that he would not be recognized. The Avenue was quiet, too, most of its bright lights out. Here and there a woman passed, here and there a man; rarely, a couple. At corners, under the lights, near drugstores, small knots of white, bright, chattering people showed teeth to each other, pawed each other, whistled for taxis, were whirled away in them, vanished through the doors of drugstores or into the blackness of side streets. Newsstands, like small black blocks on a board, held down corners of the pavements and policemen and taxi drivers and others, harder to place, stomped their feet before them and exchanged such words as they both knew with the muffled vendor within. A sign advertised the chewing gum which would help one to relax and keep smiling. A hotel’s enormous neon name challenged the starless sky. So did the names of movie stars and people currently appearing or scheduled to appear on Broadway, along with the mile-high names of the vehicles which would carry them into immortality. The great buildings, unlit, blunt like the phallus or sharp like the spear, guarded the city which never slept. Beneath them Rufus walked, one of the fallen— for the weight of this city was murderous— one of those who had been crushed on the day, which was every day, these towers fell. Entirely alone, and dying of it, he was part of an unprecedented multitude. There were boys and girls drinking coffee at the drugstore counters who were held back from his condition by barriers as perishable as their dwindling cigarettes. They could scarcely bear their knowledge, nor could they have borne the sight of Rufus, but they knew why he was in the streets tonight, why he rode subways all night long, why his stomach growled, why his hair was nappy, his armpits funky, his pants and shoes too thin, and why he did not dare to stop and take a leak. Now he stood before the misty doors of the jazz joint, peering in, sensing rather than seeing the frantic black people on the stand and the oblivious, mixed crowd at the bar. The music was loud and empty, no one was doing anything at all, and it was being hurled at the crowd like a malediction in which not even those who hated most deeply any longer believed. They knew that no one heard, that bloodless people cannot be made to bleed. So they blew what everyone had heard before, they reassured everyone that nothing terrible was happening, and the people at the tables found it pleasant to shout over this stunning corroboration and the people at the bar, under cover of the noise they could scarcely have lived without, pursued whatever it was they were after. He wanted to go in and use the bathroom but he was ashamed of the way he looked. He had been in hiding, really, for nearly a month. And he saw himself now, in his mind’s eye, shambling through this crowd to the bathroom and crawling out again while everyone watched him with pitying or scornful or mocking eyes. Or, someone would be certain to whisper Isn’t that Rufus Scott? Someone would look at him with horror, then turn back to his business with a long-drawn-out, pitying, Man! He could not do it— and he danced on one foot and then the other and tears came to his eyes. A white couple, laughing, came through the doors, giving him barely a glance as they passed. The warmth, the smell of people, whiskey, beer, and smoke which came out to hit him as the doors opened almost made him cry for fair and it made his empty stomach growl again. It made him remember days and nights, days and nights, when he had been inside, on the stand or in the crowd, sharp, beloved, making it with any chick he wanted, making it to parties and getting high and getting drunk and fooling around with the musicians, who were his friends, who respected him. Then, going home to his own pad, locking his door and taking off his shoes, maybe making himself a drink, maybe listening to some records, stretching out on the bed, maybe calling up some girl. And changing his underwear and his socks and his shirt, shaving, and taking a shower, and making it to Harlem to the barber shop, then seeing his mother and his father and teasing his sister, Ida, and eating: spareribs or pork chops or chicken or greens or cornbread or yams or biscuits. For a moment he thought he would faint with hunger and he moved to a wall of the building and leaned there. His forehead was freezing with sweat. He thought: this is got to stop, Rufus. This shit is got to stop. Then, in weariness and recklessness, seeing no one on the streets and hoping that no one would come through the doors, leaning with one hand against the wall he sent his urine splashing against the stone-cold pavement, watching the faint steam rise. He remembered Leona. Or a sudden, cold, familiar sickness filled him and he knew he was remembering Leona. And he began to walk, very slowly now, away from the music, with his hands in his pockets and his head down. He no longer felt the cold. For to remember Leona was also— somehow— to remember the eyes of his mother, the rage of his father, the beauty of his sister. It was to remember the streets of Harlem, the boys on the stoops, the girls behind the stairs and on the roofs, the white policeman who had taught him how to hate, the stickball games in the streets, the women leaning out of windows and the numbers they played daily, hoping for the hit his father never made. It was to remember the juke box, the teasing, the dancing, the hard-on, the gang fights and gang bangs, his first set of drums— bought him by his father— his first taste of marijuana, his first snort of horse. Yes: and the boys too far out, jackknifed on the stoops, the boy dead from an overdose on a rooftop in the snow. It was to remember the beat: A nigger, said his father, lives his whole life, lives and dies according to a beat. Shit, he humps to that beat and the baby he throws up in there, well, he jumps to it and comes out nine months later like a goddamn tambourine. The beat: hands, feet, tambourines, drums, pianos, laughter, curses, razor blades; the man stiffening with a laugh and a growl and a purr and the woman moistening and softening with a whisper and a sigh and a cry. The beat— in Harlem in the summertime one could almost see it, shaking above the pavements and the roof. And he had fled, so he had thought, from the beat of Harlem, which was simply the beat of his own heart. Into a boot camp in the South, and onto the pounding sea. While he had still been in the Navy, he had brought back from one of his voyages an Indian shawl for Ida. He had picked it up someplace in England. On the day that he gave it to her and she tried it on, something shook in him which had never been touched before. He had never seen the beauty of black people before. But, staring at Ida, who stood before the window of the Harlem kitchen, seeing that she was no longer merely his younger sister but a girl who would soon be a woman, she became associated with the colors of the shawl, the colors of the sun, and with a splendor incalculably older than the gray stone of the island on which they had been born. He thought that perhaps this splendor would come into the world again one day, into the world they knew. Ages and ages ago, Ida had not been merely the descendant of slaves. Watching her dark face in the sunlight, softened and shadowed by the glorious shawl, it could be seen that she had once been a monarch. Then he looked out of the window, at the air shaft, and thought of the whores on Seventh Avenue. He thought of the white policemen and the money they made on black flesh, the money the whole world made. He looked back at his sister, who was smiling at him. On her long little finger she twisted the ruby-eyed snake ring which he had brought her from another voyage. “You keep this up,” she said, “and you’ll make me the best-dressed girl on the block.” He was glad Ida could not see him now. She would have said, My Lord, Rufus, you got no right to walk around like this. Don’t you know we’re counting on you? Seven months ago, a lifetime ago, he had been playing a gig in one of the new Harlem spots owned and operated by a Negro. It was their last night. It had been a good night, everybody was feeling good. Most of them, after the set, were going to make it to the home of a famous Negro singer who had just scored in his first movie. Because the joint was new, it was packed. Lately, he had heard, it hadn’t been doing so well. All kinds of people had been there that night, white and black, high and low, people who came for the music and people who spent their lives in joints for other reasons. There were a couple of minks and a few near-minks and a lot of God-knows-what shining at wrists and ears and necks and in the hair. The colored people were having a good time because they sensed that, for whatever reason, this crowd was solidly with them; and the white people were having a good time because nobody was putting them down for being white. The joint, as Fats Waller would have said, was jumping. There was some pot on the scene and he was a little high. He was feeling great. And, during the last set, he came doubly alive because the saxophone player, who had been way out all night, took off on a terrific solo. He was a kid of about the same age as Rufus, from some insane place like Jersey City or Syracuse, but somewhere along the line he had discovered that he could say it with a saxophone. He had a lot to say. He stood there, wide-legged, humping the air, filling his barrel chest, shivering in the rags of his twenty-odd years, and screaming through the horn Do you love me? Do you love me? Do you love me? And, again, Do you love me? Do you love me? Do you love me? This, anyway, was the question Rufus heard, the same phrase, unbearably, endlessly, and variously repeated, with all of the force the boy had. The silence of the listeners became strict with abruptly focused attention, cigarettes were unlit, and drinks stayed on the tables; and in all of the faces, even the most ruined and most dull, a curious, wary light appeared. They were being assaulted by the saxophonist who perhaps no longer wanted their love and merely hurled his outrage at them with the same contemptuous, pagan pride with which he humped the air. And yet the question was terrible and real; the boy was blowing with his lungs and guts out of his own short past; somewhere in that past, in the gutters or gang fights or gang shags; in the acrid room, on the sperm-stiffened blanket, behind marijuana or the needle, under the smell of piss in the precinct basement, he had received the blow from which he never would recover and this no one wanted to believe. Do you love me? Do you love me? Do you love me? The men on the stand stayed with him, cool and at a little distance, adding and questioning and corroborating, holding it down as well as they could with an ironical self-mockery; but each man knew that the boy was blowing for every one of them. When the set ended they were all soaking. Rufus smelled his odor and the odor of the men around him and “Well, that’s it,” said the bass man. The crowd was yelling for more but they did their theme song and the lights came on. And he had played the last set of his last gig. He was going to leave his traps there until Monday afternoon. When he stepped down from the stand there was this blonde girl, very plainly dressed, standing looking at him. “What’s on your mind, baby?” he asked her. Everybody was busy all around them, preparing to make it to the party. It was spring and the air was charged. “What’s on your mind?” she countered, but it was clear that she simply had not known what else to say. She had said enough. She was from the South. And something leaped in Rufus as he stared at her damp, colorless face, the face of the Southern poor white, and her straight, pale hair. She was considerably older than he, over thirty probably, and her body was too thin. Just the same, it abruptly became the most exciting body he had gazed on in a long time. “Honeychild,” he said and gave her his crooked grin, “ain’t you a long ways from home?” “I sure am,” she said, “and I ain’t never going back there.” He laughed and she laughed. “Well, Miss Anne,” he said, “if we both got the same thing on our mind, let’s make it to that party.” And he took her arm, deliberately allowing the back of his hand to touch one of her breasts, and he said, “Your name’s not really Anne, is it?” “No,” she said, “it’s Leona.” “Leona?” And he smiled again. His smile could be very effective. “That’s a pretty name.” “What’s yours?” “Me? I’m Rufus Scott.” He wondered what she was doing in this joint, in Harlem. She didn’t seem at all the type to be interested in jazz, still less did she seem to be in the habit of going to strange bars alone. She carried a light spring coat, her long hair was simply brushed back and held with some pins, she wore very little lipstick and no other make-up at all. “Come on,” he said. “We’ll pile into a cab.” “Are you sure it’s all right if I come?” He sucked his teeth. “If it wasn’t all right, I wouldn’t ask you. If I say it’s all right, it’s all right.” “Well,” she said with a short laugh, “all right, then.” They moved with the crowd, which, with many interruptions, much talking and laughing and much erotic confusion, poured into the streets. It was three o’clock in the morning and gala people all around them were glittering and whistling and using up all the taxicabs. Others, considerably less gala— they were on the western edge of 125th Street— stood in knots along the street, switched or swaggered or dawdled by, with glances, sidelong or full face, which were more calculating than curious. The policemen strolled by; carefully, and in fact rather mysteriously conveying their awareness that these particular Negroes, though they were out so late, and mostly drunk, were not to be treated in the usual fashion; and neither were the white people with them. But Rufus suddenly realized that Leona would soon be the only white person left. This made him uneasy and his uneasiness made him angry. Leona spotted an empty cab and hailed it. The taxi driver, who was white, seemed to have no hesitation in stopping for them, nor, once having stopped, did he seem to have any regrets. “You going to work tomorrow?” he asked Leona. Now that they were alone together, he felt a little shy. “No,” she said, “tomorrow’s Sunday.” “That’s right.” He felt very pleased and free. He had planned to visit his family but he thought of what a ball it would be to spend the day in bed with Leona. He glanced over at her, noting that, though she was tiny, she seemed very well put together. He wondered what she was thinking. He offered her a cigarette putting his hand on hers briefly, and she refused it. “You don’t smoke?” “Sometimes. When I drink.” “Is that often?” She laughed. “No. I don’t like to drink alone.” “Well,” he said, “you ain’t going to be drinking alone for awhile.” She said nothing but she seemed, in the darkness, to tense and blush. She looked out of the window on her side. “I’m glad I ain’t got to worry none about getting you home early tonight.” “You ain’t got to worry about that, nohow. I’m a big girl.” “Honey,” he said, “you ain’t no bigger than a minute.” She sighed. “Sometimes a minute can be a mighty powerful thing.” He decided against asking what she meant by this. He said, giving her a significant look, “That’s true,” but she did not seem to take his meaning. They were on Riverside Drive and nearing their destination. To the left of them, pale, unlovely lights emphasized the blackness of the Jersey shore. He leaned back, leaning a little against Leona, watching the blackness and the lights roll by. Then the cab turned; he glimpsed, briefly, the distant bridge which glowed like something written in the sky. The cab slowed down, looking for the house number. A taxi ahead of them had just discharged a crowd of people and was disappearing down the block. “Here we are,” said Rufus; “Looks like a real fine party,” the taxi driver said, and winked. Rufus said nothing. He paid the man and they got out and walked into the lobby, which was large and hideous, with mirrors and chairs. The elevator had just started upward; they could hear the crowd. “What were you doing in that club all by yourself, Leona?” he asked. She looked at him, a little startled. Then, “I don’t know. I just wanted to see Harlem and so I went up there tonight to look around. And I just happened to pass that club and I heard the music and I went in and I stayed. I liked the music.” She gave him a mocking look. “Is that all right?” He laughed and said nothing. She turned from him as they heard the sound of the closing elevator door reverberate down the shaft. Then they heard the drone of the cables as the elevator began to descend. She watched the closed doors as though her life depended on it. “This your first time in New York?” Yes, it was, she told him, but she had been dreaming about it all her life— half-facing him again, with a little smile. There was something halting in her manner which he found very moving. She was like a wild animal who didn’t know whether to come to the outstretched hand or to flee and kept making startled little rushes, first in one direction and then in the other. “I was born here,” he said, watching her. “I know,” she said, “so it can’t seem as wonderful to you as it does to me.” He laughed again. He remembered, suddenly, his days in boot camp in the South and felt again the shoe of a white officer against his mouth. He was in his white uniform, on the ground, against the red, dusty clay. Some of his colored buddies were holding him, were shouting in his ear, helping him to rise. The white officer, with a curse, had vanished, had gone forever beyond the reach of vengeance. His face was full of clay and tears and blood; he spat red blood into the red dust. The elevator came and the doors opened. He took her arm as they entered and held it close against his chest. “I think you’re a real sweet girl.” “You’re nice, too,” she said. In the closed, rising elevator her voice had a strange trembling in it and her body was also trembling— very faintly, as though it were being handled by the soft spring wind outside. He tightened his pressure on her arm. “Didn’t they warn you down home about the darkies you’d find up North?” She caught her breath. “They didn’t never worry me none. People’s just people as far as I’m concerned.” And pussy’s just pussy as far as I’m concerned, he thought— but was grateful, just the same, for her tone. It gave him an instant to locate himself. For he, too, was trembling slightly. “What made you come North?” he asked. He wondered if he should proposition her or wait for her to proposition him. He couldn’t beg. But perhaps she could. The hairs of his groin began to itch slightly. The terrible muscle at the base of his belly began to grow hot and hard. The elevator came to a halt, the doors opened, and they walked a long corridor toward a half-open door. She said, “I guess I just couldn’t take it down there any more. I was married but then I broke up with my husband and they took away my kid— they wouldn’t even let me see him— and I got to thinking that rather than sit down there and go crazy, I’d try to make a new life for myself up here.” Something touched his imagination for a moment, suggesting that Leona was a person and had her story and that all stories were trouble. But he shook the suggestion off. He wouldn’t be around long enough to be bugged by her story. He just wanted her for tonight. He knocked on the door and walked in without waiting for an answer. Straight ahead of them, in the large living room which ended in open French doors and a balcony, more than a hundred people milled about, some in evening dress, some in slacks and sweaters. High above their heads hung an enormous silver ball which reflected unexpected parts of the room and managed its own unloving comment on the people in it. The room was so active with coming and going, so bright with jewelry and glasses and cigarettes, that the heavy ball seemed almost to be alive. His host— whom he did not really know very well— was nowhere in sight. To the right of them were three rooms, the first of which was piled high with wraps and overcoats. The horn of Charlie Parker, coming over the hi-fi, dominated all the voices in the room. “Put your coat down,” he told Leona, “and I’ll try to find out if I know anybody in this joint.” “Oh,” she said, “I’m sure you know them all.” “Go on, now,” he said, smiling, and pushing her gently into the room, “do like I tell you.” While she was putting away her coat— and powdering her nose, probably— he remembered that he had promised to call Vivaldo. He wandered through the house, looking for a relatively isolated telephone, and found one in the kitchen. He dialed Vivaldo’s number. “Hello, baby. How’re you?” “Oh, all right, I guess. What’s happening? I thought you were going to call me sooner. I’d just about given you up.” “Well, I only just made it up here.” He dropped his voice, for a couple had entered the kitchen, a blonde girl with a disarrayed Dutch bob and a tall Negro. The girl leaned against the sink, the boy stood before her, rubbing his hands slowly along the outside of her thighs. They barely glanced at Rufus. “A whole lot of elegant squares around, you dig?” “Yeah,” said Vivaldo. There was a pause. “You think it’s worthwhile making it up there?” “Well, hell, I don’t know. If you got something better to do—” “Jane’s here,” Vivaldo said, quickly. Rufus realized that Jane was probably lying on the bed, listening. “Oh, you got your grandmother with you, you don’t need nothing up here then.” He did not like Jane, who was somewhat older than Vivaldo, with prematurely gray hair. “Ain’t nothing up here old enough for you.” “That’s enough, you bastard.” He heard Jane’s voice and Vivaldo’s, murmuring; he could not make out what was being said. Then Vivaldo’s voice was at his ear again. “I think I’ll skip it.” “I guess you better. I’ll see you tomorrow.” “Maybe I’ll come by your pad—?” “Okay. Don’t let grandma wear you out now; they tell me women get real ferocious when they get as old as she is.” “They can’t get too ferocious for me, dad!” Rufus laughed. “You better quit trying to compete with me. You ain’t never going to make it. So long.” “So long.” He hung up, smiling, and went to find Leona. She stood helplessly in the foyer, watching the host and hostess saying good night to several people. “Think I’d deserted you?” “No. I knew you wouldn’t do that.” He smiled at her and touched her on the chin with his fist. The host turned away from the door and came over to them. “You kids go on inside and get yourselves a drink,” he said. “Go on in and get with it.” He was a big, handsome, expansive man, older and more ruthless than he looked, who had fought his way to the top in show business via several of the rougher professions, including boxing and pimping. He owed his present eminence more to his vitality and his looks than he did to his voice, and he knew it. He was not the kind of man who fooled himself and Rufus liked him because he was rough and good-natured and generous. But Rufus was also a little afraid of him; there was that about him, in spite of his charm, which did not encourage intimacy. He was a great success with women, whom he treated with a large, affectionate contempt, and he was now on his fourth wife. He took Leona and Rufus by the arm and walked them to the edge of the party. “We might have us some real doings if these squares ever get out of here,” he said. “Stick around.” “How does it feel to be respectable?” Rufus grinned. “Shit. I been respectable all my life. It’s these respectable motherfuckers been doing all the dirt. They been stealing the colored folks blind, man. And niggers helping them do it.” He laughed. “You know, every time they give me one of them great big checks I think to myself, they just giving me back a little bit of what they been stealing all these years, you know what I mean?” He clapped Rufus on the back. “See that Little Eva has a good time.” The crowd was already thinning, most of the squares were beginning to drift away. Once they were gone, the party would change character and become very pleasant and quiet and private. The lights would go down, the music become softer, the talk more sporadic and more sincere. Somebody might sing or play the piano. They might swap stories of the laughs they’d had, gigs they’d played, riffs they remembered, or the trouble they’d seen. Somebody might break out with some pot and pass it slowly around, like the pipe of peace. Somebody, curled on a rug in a far corner of the room, would begin to snore. Whoever danced would dance more languorously, holding tight. The shadows of the room would be alive. Toward the very end, as morning and the brutal sounds of the city began their invasion through the wide French doors, somebody would go into the kitchen and break out with some coffee. Then they would raid the icebox and go home. The host and hostess would finally make it between their sheets and stay in bed all day. From time to time Rufus found himself glancing upward at the silver ball in the ceiling, always just failing to find himself and Leona reflected there. “Let’s go out to the balcony,” he said to her. She held out her glass. “Freshen my drink first?” Her eyes were now very bright and mischievous and she looked like a little girl. He walked to the table and poured two very powerful drinks. He went back to her. “Ready?” She took her glass and they stepped through the French doors. “Don’t let Little Eva catch cold!” the host called. He called back. “She may burn, baby, but she sure won’t freeze!” Directly before and beneath them stretched the lights of the Jersey shore. He seemed, from where he stood, to hear a faint murmur coming from the water. When a child he had lived on the eastern edge of Harlem, a block from the Harlem River. He and other children had waded into the water from the garbage-heavy bank or dived from occasional rotting promontories. One summer a boy had drowned there. From the stoop of his house Rufus had watched as a small group of people crossed Park Avenue, beneath the heavy shadow of the railroad tracks, and come into the sun, one man in the middle, the boy’s father, carrying the boy’s unbelievably heavy, covered weight. He had never forgotten the bend of the man’s shoulders or the stunned angle of his head. A great screaming began from the other end of the block and the boy’s mother, her head tied up, wearing her bathrobe, stumbling like a drunken woman, began running toward the silent people. He threw back his shoulders, as though he were casting off a burden, and walked to the edge of the balcony where Leona stood. She was staring up the river, toward the George Washington Bridge. “It’s real beautiful,” she said, “it’s just so beautiful.” “You seem to like New York,” he said. She turned and looked at him and sipped her drink. “Oh, I do. Can I trouble you for a cigarette now?” He gave her a cigarette and lit it for her, then lit one for himself. “How’re you making it up here?” “Oh, I’m doing just fine,” she said. “I’m waiting tables in a restaurant way downtown, near Wall Street, that’s a real pretty part of town, and I’m rooming with two other girls”— they couldn’t go to her place, anyway!— “and, oh, I’m doing just fine.” And she looked up at him with her sad-sweet, poor-white smile. Again something warned him to stop, to leave this poor little girl alone; and at the same time the fact that he thought of her as a poor little girl caused him to smile with real affection, and he said, “You’ve got a lot of guts, Leona.” “Got to, the way I look at it,” she said. “Sometimes I think I’ll just give up. But— howdo you give up?” She looked so lost and comical that he laughed out loud and, after a moment, she laughed too. “If my husband could see me now,” and she giggled, “my, my, my!” “Why, what would your husband say?” he asked her. “Why— I don’t know.” But her laugh didn’t come this time. She looked at him as though she were slowly coming out of a dream. “Say— do you think I could have another drink?” “Sure, Leona,” and he took her glass and their hands and their bodies touched for a moment. She dropped her eyes. “Be right back,” he said, and dropped back into the room, in which the lights now were dim. Someone was playing the piano. “Say, man, how you coming with Eva?” the host asked. “Fine, fine, we lushing it up.” “That ain’t nowhere. Blast Little Eva with some pot. Let her get her kicks.” “I’ll see to it that she gets her kicks,” he said. “Old Rufus left her out there digging the Empire State building, man,” said the young saxophonist, and laughed. “Give me some of that,” Rufus said, and somebody handed him a stick and he took a few drags. “Keep it, man. It’s choice.” He made a couple of drinks and stood in the room for a moment, finishing the pot and digging the piano. He felt fine, clean, on top of everything, and he had a mild buzz on when he got back to the balcony. “Is everybody gone home?” she asked, anxiously. “It’s so quiet in there.” “No,” he said, “they just sitting around.” She seemed prettier suddenly, and softer, and the river lights fell behind her like a curtain. This curtain seemed to move as she moved, heavy and priceless and dazzling. “I didn’t know,” he said, “that you were a princess.” He gave her her drink and their hands touched again. “I know you must he drunk,” she said, happily, and now, over her drink, her eyes unmistakably called him. He waited. Everything seemed very simple now. He played with her fingers. “You seen anything you want since you been in New York?” “Oh,” she said, “I want it all!” “You see anything you want right now?” Her fingers stiffened slightly but he held on. “Go ahead. Tell me. You ain’t got to be afraid.” These words then echoed in his head. He had said this before, years ago, to someone else. The wind grew cold for an instant, blowing around his body and ruffling her hair. Then it died down. “Do you?” she asked faintly. “Do I what?” “See anything you want?” He realized that he was high from the way his fingers seemed hung up in hers and from the way he was staring at her throat. He wanted to put his mouth there and nibble it slowly, leaving it black and blue. At the same time he realized how far they were above the city and the lights below seemed to be calling him. He walked to the balcony’s edge and looked over. Looking straight down, he seemed to be standing on a cliff in the wilderness, seeing a kingdom and a river which had not been seen before. He could make it his, every inch of the territory which stretched beneath and around him now, and, unconsciously, he began whistling a tune and his foot moved to find the pedal of his drum. He put his drink down carefully on the balcony floor and beat a riff with his fingers on the stone parapet. “You never answered my question.” “What?” He turned to face Leona, who held her drink cupped in both her hands and whose brow was quizzically lifted over her despairing eyes and her sweet smile. “You never answered mine.” “Yes, I did.” She sounded more plaintive than ever. “I said I wanted it all.” He took her drink from her and drank half of it, then gave the glass back, moving into the darkest part of the balcony. “Well, then,” he whispered, “come and get it.” She came toward him, holding her glass against her breasts. At the very last moment, standing directly before him, she whispered in bafflement and rage, “What are you trying to do to me?” “Honey,” he answered, “I’m doing it,” and he pulled her to him as roughly as he could. He had expected her to resist and she did, holding the glass between them and frantically trying to pull her body away from his body’s touch. He knocked the glass out of her hand and it fell dully to the balcony floor, rolling away from them. Go ahead, he thought humorously; if I was to let you go now you’d be so hung up you’d go flying over this balcony, most likely. He whispered, “Go ahead, fight. I like it. Is this the way they do down home?” “Oh God,” she murmured, and began to cry. At the same time, she ceased struggling. Her hands came up and touched his face as though she were blind. Then she put her arms around his neck and clung to him, still shaking. His lips and his teeth touched her ears and her neck and he told her. “Honey, you ain’t got nothing to cry about yet.” Yes, he was high; every thing he did he watched himself doing, and he began to feel a tenderness for Leona which he had not expected to feel. He tried, with himself, to make amends for what he was doing— for what he was doing to her. Everything seemed to take a very long time. He got hung up on her breasts, standing out like mounds of yellow cream, and the tough, brown, tasty nipples, playing and nuzzling and nibbling while she moaned and whimpered and her knees sagged. He gently lowered them to the floor, pulling her on top of him. He held her tightly at the hip and the shoulder. Part of him was worried about the host and hostess and the other people in the room but another part of him could not stop the crazy thing which had begun. Her fingers opened his shirt to the navel, her tongue burned his neck and his chest; and his hands pushed up her skirt and caressed the inside of her thighs. Then, after a long, high time, while he shook beneath every accelerating tremor of her body, he forced her beneath him and he entered her. For a moment he thought she was going to scream, she was so tight and caught her breath so sharply, and stiffened so. But then she moaned, she moved beneath him. Then, from the center of his rising storm, very slowly and deliberately, he began the slow ride home. And she carried him, as the sea will carry a boat: with a slow, rocking and rising and falling motion, barely suggestive of the violence of the deep. They murmured and sobbed on this journey, he softly, insistently cursed. Each labored to reach a harbor: there could be no rest until this motion became unbearably accelerated by the power that was rising in them both. Rufus opened his eyes for a moment and watched her face, which was transfigured with agony and gleamed in the darkness like alabaster. Tears hung in the corners of her eyes and the hair at her brow was wet. Her breath came with moaning and short cries, with words he couldn’t understand, and in spite of himself he began moving faster and thrusting deeper. He wanted her to remember him the longest day she lived. And, shortly, nothing could have stopped him, not the white God himself nor a lynch mob arriving on wings. Under his breath he cursed the milk-white bitch and groaned and rode his weapon between her thighs. She began to cry. I told you, he moaned, I’d give you something to cry about, and, at once, he felt himself strangling, about to explode or die. A moan and a curse tore through him while he beat her with all the strength he had and felt the venom shoot out of him, enough for a hundred black-white babies. He lay on his back, breathing hard. He heard music coming from the room inside, and a whistle on the river. He was frightened and his throat was dry. The air was chilly where he was wet. She touched him and he jumped. Then he forced himself to turn to her, looking into her eyes. Her eyes were wet still, deep and dark, her trembling lips curved slightly in a shy, triumphant smile. He pulled her to him, wishing he could rest. He hoped she would say nothing but, “It was so wonderful,” she said, and kissed him. And these words, though they caused him to feel no tenderness and did not take away his dull, mysterious dread, began to call desire back again. He sat up. “You’re a funny little cracker,” he said. He watched her. “I don’t know what you going to say to your husband when you come home with a little black baby.” “I ain’t going to be having no more babies,” she said, “you ain’t got to worry about that.” She said nothing more; but she had much more to say. “He beat that out of me, too,” she said finally. He wanted to hear her story. And he wanted to know nothing more about her. “Let’s go inside and wash up,” he said. She put her head against his chest. “I’m afraid to go in there now.” He laughed and stroked her hair. He began to feel affection for her again. “You ain’t fixing to stay here all night, are you?” “What are your friends going to think?” “Well, one thing, Leona, they ain’t going to call the law.” He kissed her. “They ain’t going to think nothing, honey.” “You coming in with me?” “Sure, I’m coming in with you.” He held her away from him. “All you got to do is sort of straighten your clothes”— he stroked her body, looking into her eyes — “and sort of run your hand through your hair, like this”— and he brushed her hair back from her forehead. She watched him. He heard himself ask, “Do you like me?” She swallowed. He watched the vein in her neck throb. She seemed very fragile. “Yes,” she said. She looked down. “Rufus,” she said, “Ireally do like you. Please don’t hurt me.” “Why should I want to hurt you, Leona?” He stroked her neck with one hand, looking at her gravely. “What makes you think I want to hurt you?” “People do,” she said, finally, “hurt each other.” “Is somebody been hurting you, Leona?” She was silent, her face leaning into his palm. “My husband,” she said, faintly. “I thought he loved me, but he didn’t— oh, I knew he was rough but I didn’t think he was mean. And he couldn’t of loved me because he took away my kid, he’s off someplace where I can’t never see him.” She looked up at Rufus with her eyes full of tears. “He said I wasn’t a fit mother because— I— drank too much. I did drink too much, it was the only way I could stand living with him. But I would of died for my kid, I wouldn’t never of let anything happen to him.” He was silent. Her tears fell on his dark fist. “He’s still down there,” she said, “my husband, I mean. Him and my mother and my brother is as thick as thieves. They think I ain’t never been no good. Well, hell, if people keep telling you you ain’t no good”— she tried to laugh— “you bound to turn out pretty bad.” He pushed out of his mind all of the questions he wanted to ask her. It was beginning to be chilly on the balcony; he was hungry and he wanted a drink and he wanted to get home to bed. “Well,” he said, at last, “I ain’t going to hurt you,” and he rose, walking to the edge of the balcony. His shorts were like a rope between his legs, he pulled them up, and felt that he was glued inside them. He zipped up his fly, holding his legs wide apart. The sky had faded down to purple. The stars were gone and the lights on the Jersey shore were out. A coal barge traveled slowly down the river. “How do I look?” she asked him. “Fine,” he said, and she did. She looked like a tired child. “You want to come down to my place?” “If you want me to,” she said. “Well, yes, that’s what I want.” But he wondered why he was holding on to her. Vivaldo came by late the next afternoon to find Rufus still in bed and Leona in the kitchen making breakfast. It was Leona who opened the door. And Rufus watched with delight the slow shock on Vivaldo’s face as he looked from Leona, muffled in Rufus’ bathrobe, to Rufus, sitting up in bed, and naked except for the blankets. Let the liberal white bastard squirm, he thought. “Hi, baby,” he called, “come on in. You just in time for breakfast.” “I’ve had my breakfast,” Vivaldo said, “but you people aren’t even decent yet. I’ll come back later.” “Shit, man, come on in. That’s Leona. Leona, this here’s a friend of mine, Vivaldo. For short. His real name is Daniel Vivaldo Moore. He’s an Irish wop.” “Rufus is just full of prejudice against everybody,” said Leona, and smiled. “Come on in.” Vivaldo closed the door behind him awkwardly and sat down on the edge of the bed. Whenever he was uncomfortable— which was often— his arms and legs seemed to stretch to monstrous proportions and he handled them with bewildered loathing, as though he had been afflicted with them only a few moments before. “I hope you can eat something,” Leona said. “There’s plenty and it’ll be ready in just a second.” “I’ll have a cup of coffee with you,” Vivaldo said, “unless you happen to have some beer.” Then he looked over at Rufus. “I guess it was quite a party.” Rufus grinned. “Not bad, not had.” Leona opened some beer and poured it into a tumbler and brought it to Vivaldo. He took it, looking up at her with his quick, gypsy smile, and spilled some on one foot. “You want some, Rufus?” “No, honey, not yet. I’ll eat first.” Leona walked back into the kitchen. “Ain’t she a splendid specimen of Southern womanhood?” Rufus asked. “Down yonder, they teach their womenfolks to serve.” From the kitchen came Leona’s laugh. “They sure don’t teach us nothing else.” “Honey, as long as you know how to make a man as happy as you making me, you don’t need to know nothing else.” Rufus and Vivaldo looked at each other a moment. Then Vivaldo grinned. “How about it, Rufus. You going to get your ass up out of that bed?” Rufus threw back the covers and jumped out of bed. He raised his arms high and yawned and stretched. “You’re giving quite a show this afternoon,” Vivaldo said, and threw him a pair of shorts. Rufus put on the shorts and an old pair of gray slacks and a faded green sport shirt. “You should have made it to that party,” he said, “after all. There was some pot on the scene that wouldn’t wait.” “Well. I had my troubles last night.” “You and Jane? As usual?” “Oh, she got drunk and pulled some shit. You know. She’s sick, she can’t help it.” “I know she’s sick. But what’s wrong with you?” “I guess I just like to get beaten over the head.” They walked to the table. “This your first time in the Village, Leona?” “No, I’ve walked around here some. But you don’t really know a place unless you know some of the people.” “You know us now,” said Vivaldo, “and between us we must know everybody else. We’ll show you around.” Something in the way Vivaldo said this irritated Rufus. His buoyancy evaporated; sour suspicions filled him. He stole a look at Vivaldo, who was sipping his beer and watching Leona with an impenetrable smile— impenetrable exactly because it seemed so open and good-natured. He looked at Leona, who, this afternoon anyway, drowning in his bathrobe, her hair piled on top of her head and her face innocent of make-up, couldn’t really be called a pretty girl. Perhaps Vivaldo was contemptuous of her because she was so plain— which meant that Vivaldo was contemptuous of him. Or perhaps he was flirting with her because she seemed so simple and available: the proof of her availability being her presence in Rufus’ house. Then Leona looked across the table and smiled at him. His heart and his bowels shook; he remembered their violence and their tenderness together; and he thought, To hell with Vivaldo. He had something Vivaldo would never be able to touch. He leaned across the table and kissed her. “Can I have some more beer?” asked Vivaldo, smiling. “You know where it is,” Rufus said. Leona took his glass and went to the kitchen. Rufus stuck out his tongue at Vivaldo, who was watching him with a faintly quizzical frown. Leona returned and set a fresh beer before Vivaldo and said, “You boys finish up now, I’m going to get dressed.” She gathered her clothes together and vanished into the bathroom. There was silence at the table for a moment. “She going to stay here with you?” Vivaldo asked. “I don’t know yet. Nothing’s been decided yet. But I think she wants to—” “Oh, that’s obvious. But isn’t this place a little small for two?” “Maybe we’ll find a bigger place. Anyway— you know— I’m not home a hell of a lot.” Vivaldo seemed to consider this. Then, “I hope you know what you’re doing, baby. I know it’s none of my business, but—” Rufus looked at him. “Don’t you like her?” “Sure, I like her. She’s a sweet girl.” He took a swallow of his beer. “The question is— how much do you like her?” “Can’t you tell?” And Rufus grinned. “Well, no, frankly— I can’t. I mean, sure you like her. But— oh, I don’t know.” There was silence again. Vivaldo dropped his eyes. “There’s nothing to worry about,” said Rufus. “I’m a big boy, you know.” Vivaldo raised his eyes and said, “It’s a pretty big world, too, baby. I hope you’ve thought of that.” “I’ve thought of that.” “Trouble is, I feel too paternal towards you, you son of a bitch.” “That’s the trouble with all you white bastards.”	Translation - Romanian Stătea în Times Square, cu fața spre Seventh Avenue. Era trecut de miezul nopții și rămăsese în cinematograf, pe rândul de sus de la balcon, de la ora două după-amiază. De două ori îl deșteptaseră zgomotele violente ale filmului italian, o dată îl sculase plasatorul și de două ori fusese trezit de degete care i se cățărau ca niște omizi între coapse. Era atât de istovit, căzuse atât de jos, că abia mai avea putere să se enerveze; nimic din el nu-i mai aparținea – you took the best, so why not take the rest? – dar mârâise în somn, își dezvelise dinții albi pe fața neagră și încrucișase picioarele. Apoi balconul se goli, filmul italian se apropie de un punct culminant; se împletici în jos pe scările nesfârșite până în stradă. Îi era foame, își simțea gura împuțită. Își dădu seama prea târziu, în timp ce trecea printre uși, că voia să urineze. Și era falit. Și nu avea unde să se ducă. Un polițist trecu pe lângă el și-i aruncă o privire. Rufus se întoarse, își ridică gulerul de la geaca de piele, în timp ce vântul îl pipăi încântat prin pantalonii de vară, și porni spre nord pe Seventh Avenue. Se gândise să meargă în centru și să-l trezească pe Vivaldo – singurul prieten pe care îl mai avea în oraș, poate pe lume – dar acum se hotărî să meargă mai departe, până la un anumit bar și club de jazz și să arunce o privire înăuntru. Poate că cineva l-ar vedea și l-ar recunoaște, poate că unul dintre băieți i-ar da ceva cașcaval pentru o masă sau măcar un bilet de metrou. În același timp, spera că nu-l va recunoaște nimeni. Bulevardul era și el tăcut și cele mai multe dintre luminile strălucitoarele erau stinse. Din când în când trecea câte o femeie, din loc în loc un bărbat; rareori, câte un cuplu. La colțuri, sub felinare, lângă magazine, grupulețe de oameni albi, strălucitori, stăteau la taclale, își arătau dinții unii altora, se atingeau, fluierau după taxiuri, erau duși în goană în ele, dispăreau prin ușile magazinelor sau în întunecimea străzilor lăturalnice. Tarabe de ziare țintuiau colțurile pavajului ca mici cuburi negre pe o tablă de șah, iar polițiști și taximetriști și alții, mai greu de identificat, pășeau apăsat înainte și schimbau cu vânzătorul cocoloșit înăuntru genul de cuvinte pe care le cunoșteau și unii și alții. Un panou publicitar făcea reclamă gumei de mestecat care te ajută să te relaxezi și să zâmbești în continuare. Numele uriaș de neon al unui hotel se lua la întrecere cu cerul fără stele. La fel și numele starurilor de cinema și ale oamenilor care apăreau sau urma să apară pe Broadway, alături de numele kilometrice ale vehiculelor care aveau să-i poarte către nemurire. Marile clădiri, neluminate, teșite ca un falus sau ascuțite ca o suliță, păzeau orașul care nu doarme niciodată. Pe sub ele trecea Rufus, unul dintre cei căzuți – căci greutatea acestui oraș era criminală – unul dintre cei striviți în ziua, care era fiecare zi, în care turnurile căzuseră. Complet singur, ceea ce-l omora, făcea parte dintr-o nouă și numeroasă categorie. Băieți și fete care beau cafea la bufetele magazinelor și care erau despărțiți de condiția lui de bariere la fel de efemere ca țigările lor arzânde. Cu greu puteau accepta asta, așa cum nu suportau nici să-l vadă pe Rufus, dar ei știau de ce umbla pe străzi în seara asta, de ce mergea toată noapte cu metroul, de ce îi ghiorlăia stomacul, de ce avea lațe în păr, subțiorile acre, pantalonii și pantofii prea subțiri și de ce nu îndrăznea să se oprească și să se ușureze. Acum se opri în fața intrării încețoșate a localului de jazz, trăgând cu ochiul înăuntru, mai mult simțindu-i decât văzându-i pe negrii frenetici de pe scenă și mulțimea nepăsătoare și amestecată din bar. Nimeni nu făcea nimic, muzica era zgomotoasă și goală și era zvârlită înspre mulțime ca un blestem în care nu mai credeau nici măcar cei care urau cel mai adânc. Știau că nimeni nu auzea, că cei fără sânge în vine nu pot fi făcuți să sângereze. Așa că le ofereau ceea ce toată lumea ascultase deja, îi asigurau pe toți că nimic îngrozitor nu avea să se întâmple, oamenilor de la mese le plăcea să strige peste acest nemaipomenit amestec, iar cei de la bar, sub protecția zgomotului fără de care n-ar fi putut trăi, continuau să încerce să obțină ceea ce căutau. Voia să intre și să se ducă la toaletă, dar îi era rușine de felul în care arăta. Se ascunsese, de fapt, de aproape o lună. Și se văzu acum, cu ochii minții, poticnindu-se prin mulțime către toaletă și târându-se afară în timp ce toată lumea îl urmărea cu priviri pline de milă sau de dispreț. Ori cineva sigur ar fi șoptit „Ăsta nu e Rufus Scott?”. Cineva s-ar fi uitat la el cu groază, apoi s-ar fi întors la treaba lui cu un prelung „Frateee!”. Nu putea s-o facă – și țopăia de pe un picior pe celălalt și ochii i se umpleau de lacrimi. Un cuplu de albi ieși pe uși, râzând, abia uitându-se spre el în trecere. Căldura, mirosul oamenilor, de wiskey, de bere și fum care ieșiră dinăuntru și-l loviră în timp ce ușile se deschideau aproape că-l făcură să plângă de-a binelea și îi făcură stomacul să ghiorlăie din nou. Îl făcură să-și amintească de zilele și nopțile când fusese înăuntru, pe podium sau în mulțime, șmecher, îndrăgit, cum și-o trăgea cu orice gagică avea chef, cum și-o trăgea la petreceri și se spărgea și se îmbăta și se prostea cu instrumentiștii, care erau prietenii lui, care îl respectau. Cum se ducea apoi acasă, în dormitorul lui, încuia ușa și își dădea jos pantofii, poate își turna ceva de băut, poate asculta niște discuri, se întindea pe pat, poate suna vreo tipă. Apoi își schimba lenjeria și șosetele și cămașa, se bărbierea, făcea un duș și se ducea în Harlem la frizerie, îi vizita apoi pe maică-sa și pe taică-su și o tachina pe soră-sa, Ida, și mânca costițe sau cotlete de porc sau pui sau legume sau turtă sau yami sau biscuiți. Pentru un moment crezu că o să leșine de foame, se apropie de un zid al clădirii și se sprijini de el. Fruntea îi era plină de sudoare rece. Se gândi: chestia asta trebuie să înceteze, Rufus. Rahatul ăsta trebuie să înceteze. Apoi, din epuizare și din imprudență, văzând că nu e nimeni pe stradă și sperând că nu o sa apară nimeni la intrare, dădu drumul jetului de urină să stropească pavajul de piatră rece, sprijinindu-se cu o mână de zid și urmărind cum se ridică aburul firav. Își aminti de Leona. Îl umplu dintr-o dată o senzație bolnăvicioasă, rece, familiară și știu că își amintește de Leona. Și începu să meargă, acum foarte încet, cu mâinile în buzunare și cu capul plecat, depărtându-se de muzică. Nu mai simțea frigul. Căci amintirea Leonei era în același timp – cumva – amintirea ochilor mamei lui, a furiei tatălui lui, a frumuseții sorei lui. Era amintirea străzilor din Harlem, a băieților de pe prispă, a fetelor de pe scări sau de pe acoperișuri, a polițistului alb care îl învățase cum să urască, a jocurilor cu mingea din stradă, a femeilor aplecate pe ferestre și a numerelor de lotto pe care le jucau în fiecare zi sperând să dea lovitura pe care taică-su nu o dădea niciodată. Era amintirea automatului cu discuri, a hârjonelii, a dansului, a erecțiilor, a luptelor între găști și a futaiurilor în grup, a primului lui set de tobe – pe care i-l cumpărase taică-su – a primului fum de marijuana, a primei dăți când a tras pe nas. Da: și a băieților prea duși, înjunghiați pe prispe, a băiatului mort de supradoză pe acoperiș, în zăpadă. Era amintirea ritmului: O cioară, zicea taică-su, trăiește toată viața, trăiește și moare după un ritm. Rahat, și-o trage pe ritmul ăla și copilașul pe care îl vâră acolo, ei bine, țopăie pe ritm și iese nouă luni mai târziu ca o tamburină dată dracului. Ritmul: mâini, picioare, tamburine, tobe, piane, râsete, înjurături, bricege; bărbatul înțepenind cu un hohot de râs și un mârâit și un tors, femeia umezindu-se și lăsându-se moale cu o șoaptă, un oftat și un țipăt. Ritmul – vara în Harlem aproape că putea fi văzut, tremurând deasupra pavajului și pe acoperiș. Și fugise, așa crezuse, de ritmul Harlemului, care era ritmul propriei lui inimi. Într-o tabără militară în sud și apoi pe marea agitată. Pe când era încă în armată, adusese dintr-una din călătorii un șal indian pentru Ida. Îl luase de undeva din Anglia. În ziua în care i-l dăduse și ea îl probase, simțise ceva în el, ceva ce nu mai fusese atins până atunci. Nu mai văzuse frumusețea negrilor până atunci. Dar, uitându-se la Ida cum stătea în fața ferestrei bucătăriei din Harlem, pricepând că nu mai era doar sora lui mai mică, ci o fată care avea să fie femeie curând, o văzuse alături de culorile șalului, de ale soarelui, cu o splendoare mai străveche decât piatra cenușie a insulei pe care se născuseră. Se gândise că poate această splendoare va apărea din nou în lume într-o zi, în lumea lor. Pe vremuri, Ida nu fusese doar urmașa unor sclavi. Privindu-i fața întunecată în soare, îndulcită și umbrită de splendida eșarfa, se vedea că odată fusese o regină. Apoi se uitase pe fereastră, la gura de aerisire, și se gândise la curvele de pe Seventh Avenue. Se gândise la polițiștii albi și la banii pe care îi făceau pe seama trupurilor negre, banii pe care îi făcea toată lumea. Se uitase înapoi la sora lui, care îi zâmbea. Pe un deget lung răsucea inelul în formă de șarpe cu ochi de rubin pe care i-l adusese dintr-o altă călătorie. ─ Ține-o tot așa, zisese ea, și o să fiu cea mai bine îmbrăcată fată din cartier. Era bucuros că Ida nu-l putea vedea acum. Ar fi spus „Doamne, Rufus, n-ai dreptul să umbli în felul ăsta. Nu știi că ne bazăm pe tine?”. _______________ În urmă cu șapte luni, într-o altă viață parcă, avusese un concert într-unul din noile localuri din Harlem, deținut și condus de un negru. Era ultima lor noapte. Fusese o noapte bună, se simțeau bine cu toții. După concert mai mulți se duceau la casa unui faimos cântăreț negru care tocmai reușise să facă primul lui film. Pentru că localul era nou, era arhiplin. După aia, din câte auzise, nu a mai mers atât de bine. Tot felul de lume era acolo în seara aia, albi și negri, bogați și săraci, oameni care veneau pentru muzică și oameni care își duceau viața prin localuri din alte motive. Erau pe acolo și două cucoane bogate, mai multe aproape bogate și o grămadă de dumnezeu-știe-ce care scânteiau la încheieturi, la urechi și în păr. Cei de culoare se distrau pentru că simțeau că, din cine știe ce motiv, mulțimea era solidară cu ei, iar albii se distrau pentru că nimeni nu-i făcea să se simt prost pentru că erau albi. Localul, cum ar fi zis Fats Waller, era în aer. Prin jur era niște iarbă și el era puțin luat. Se simțea nemaipomenit. Și, în timpul ultimului set, se simți de două ori mai viu pentru că saxofonistul, care fusese toată seara grozav, dădu drumul unui solo extraordinar. Era un puști cam de vârsta lui Rufus, dintr-un loc imposibil gen Jersey City sau Syracuse, dar care la un moment dat își dăduse seama că putea vorbi prin saxofon. Și avea multe de zis. Stătea acolo, cu picioarele crăcănate, călărind aerul, umplâdu-și coșul pieptului, tremurând în țoalele lui de tip de douăzeci de ani și țipând prin pâlnie Mă iubești? Mă iubești? Mă iubești? Și din nou, Mă iubești? Mă iubești? Mă iubești? În orice caz, asta era întrebarea pe care Rufus o auzea, aceleași cuvinte reptetate la nesfârșit, variat și insuportabil, cu toată forța pe care tipul o avea. Bărbații de pe podium rămaseră alături de el, destinși și puțin distanți, adăugând și chestionând și confirmând, abținându-se atât cât puteau, cu un aer autoironic; dar știau cu toții că băiatul sufla pentru fiecare dintre ei. Când setul se încheie, erau toți leoarcă. Rufus își putea simți mirosul și pe cele ale bărbaților din jurul lui și „Gata, asta a fost”, zise basistul. Publicul țipa că mai vrea, dar ei își făcură cântecul lor semnătură și luminile se aprinseră. Iar el cântase ultimul lui cântec al ultimului lui set. Avea să-și lase acolo instrumentele până luni după-amiază. Când coborî de pe scenă, o fată blondă, îmbrăcată simplu, stătea și se uita la el. ─ Ce-ai de gând, draguță? o întrebă. În jurul lor toată lumea era ocupată, se pregăteau să ajungă la petrecere. Era primăvară și aerul era diferit. ─ Ce-ai tu de gând? contrase ea, dar era clar că nu găsise ce altceva să zică. Spusese destul. Era din sud. Și ceva se trezi în Rufus în timp ce se uita la fața ei plată, fără culoare, fața albilor săraci, și la părul ei drept și pal. Era mai mare cu mult decât el, probabil trecută de treizeci de ani, și prea subțire la corp. Cu toate astea, deveni dintr-o dată cel mai atrăgător corp pe care îl văzuse de multă vreme. ─ Dulceață, zise și îi oferi zâmbetul lui strâmb, nu ești cam departe de casă? ─ Da păi îs, zise ea și nici că mă mai întorc vreodată acolo. El râse și ea râse. ─ Păi, Ano, zise el, dacă ne gândim la același lucru, atunci hai să ajungem la petrecerea aia. O luă de braț, lăsând intenționat dosul palmei să-i atingă un sân, și spuse: ─ Nu te cheamă Ana, nu-i așa?. ─ Nu, zise ea, Leona. ─ Leona? Și zâmbi din nou. Avea un zâmbet teribil de eficient. E un nume drăguț. ─ Pe tine cum te cheamă?. ─ Pe mine? Eu sunt Rufus Scott. Se întrebă ce căuta ea în barul lui, în Harlem. Nu părea deloc genul de tipă căreia să-i placă jazz-ul și cu atât mai puțin părea să fie genul care merge singură în baruri nefamiliare. Avea o haină subțire de primăvară, părul lung era pieptănat simplu pe spate și prins în niște agrafe, era dată cu foarte puțin ruj și niciun alt machiaj. ─ Hai, zise el. Ne înghesuim într-un taxi. ─ Ești sigur că e în regulă să vin și eu? El își supse dinții. ─ Dacă n-ar fi fost în regulă, nu te-aș fi invitat. Dacă zic că e în regulă, e în regulă. ─ Păi, în regulă atunci, zise ea râzând scurt. Merseră împreună cu mulțimea care, cu multe întreruperi, cu discuții și râsete și multă confuzie erotică, se revărsă în stradă. Era trei dimineața și oamenii îmbrăcați de gală din jurul lor sclipeau și fluierau și ocupau toate taxiurile. Alții, mai puțin de gală – erau la extrema vestică a Străzii 125 – stăteau în grupulețe pe marginea străzii, întorși, fițoși sau pierzând vremea, aruncând priviri într-o parte sau frontale, priviri mai degrabă calculate decât curioase. Polițiștii trecură pe lângă ei; cu grijă și comunicând în mod misterios că sunt conștienți că acești negri, deși erau pe stradă atât de târziu, și în mare parte beți, nu trebuiau tratați în modul obișnuit; și nici albii care erau cu ei. Dar Rufus își dădu seama că Leona va fi curând singura albă printre ei. Asta îl făcu să se simtă inconfortabil, iar disconfortul îl făcu nervos. Leona zări un taxi gol și îi făcu semn. Șoferul, care era alb, păru că nu ezită să oprească, nici nu păru, odată ce opri, să aibă vreun regret. ─ Lucrezi mâine, o întrebă pe Leona? Acum că rămaseră singuri, se simțea puțin timid. ─ Nu, zise ea, mâine e sâmbătă. ─ Așa e. Se simți foarte mulțumit și liber. Plănuise să-și viziteze familia, dar se gândi ce fericire ar fi să stea toată ziua în pat cu Leona. Privi spre ea, observând că, deși micuță, era foarte bine făcută. Se întrebă la ce se gândea. Îi oferi o țigară punându-și pentru un moment mâna pe a ei, dar ea refuză. ─ Nu fumezi? ─ Uneori, când beau. ─ Bei des? Ea râse. ─ Nu, nu îmi place să beau singură. ─ Păi, zise el, n-o să mai bei singură de acum încolo. Ea nu zise nimic dar, în întuneric, păru că tresare și roșește. Se uită pe fereastra de pe partea ei. ─ Mă bucur că nu trebuie să am grijă să te aduc devreme acasă astă seară. ─ Nu trebuie să-ți faci griji pentru asta oricum. Nu sunt o fetiță. ─ Drăguță, zise el, te-ai născut ieri. Ea oftă. ─ Uneori o zi e mult timp. El nu dori să o întrebe ce a vrut să zică cu asta. Se uită la ea cu subînțeles și zise „Așa e”, dar ea nu păru să înțeleagă ce voia să zică. Ajunseseră pe Riverside Drive și se apropiau de destinație. La stânga lor, lumini palide și urâte accentuau întunecimea țărmului Jersey-ului. El se lăsă pe spate, aplecat puțin spre Leona, urmărind întunericul și luminile în trecere. Apoi taxiul se întoarse; el zări, pentru un moment, podul îndepărtat care strălucea ca și cum ar fi fost scris pe cer. Taxiul încetini, în căutarea numărului casei. Dintr-un taxi din fața lor tocmai coborâse o mulțime de oameni care dispărea în josul străzii. ─ Am ajuns, zise Rufus. ─ Pare să fie o super petrecere, zise taximetristul și făcu cu ochiul. Rufus nu zise nimic. Îi plăti omului, coborâră și intrară într-un hol, care era mare și oribil, cu oglinzi și scaune. Liftul tocmai plecase; îi puteau auzi pe cei din grup. ─ Cum de erai singură în club, Leona? întrebă el. Ea îl privi, un pic speriată. Apoi zise: ─ Nu știu. Voiam să văd Harlemul așa că m-am dus acolo astă seară ca să mă plimb. Și din întâmplare am trecut pe lângă clubul ăla și am auzit muzica, am intrat și am rămas. Îmi plăcea muzica. Îi aruncă o privire la mișto. E vreo problemă? El râse și nu mai zise nimic. Ea îi întoarse spatele când auziră reverberând pe coloană sunetul ușilor liftului închizându-se. Apoi auziră mecanismul cablurilor în timp ce liftul începu să coboare. Ea se uita la ușile închise de parcă viața ei ar fi depins de asta. ─ E prima oară când ești în New York? Da, era, îi spuse ea, dar visase la asta toată viața – stătea acum cu fața pe jumătate spre el, zâmbind puțin. Nu era nimic ezitant în felul ei de a fi, lucru pe care el îl găsea emoționant. Era ca un animal sălbatic care nu știa dacă să vină spre mâna întinsă sau să fugă și se repezea speriat ba într-o direcție, ba în cealaltă. ─ Eu m-am născut aici, zise el, privind-o. ─ Știu, zise ea, deci nu are cum să fie la fel de minunat pentru tine cum este pentru mine. El râse din nou. Își aminti dintr-o dată de zilele lui în cantonament în sud și simți din nou bocancul unui superior alb în gură. Era întins pe jos, pe țărâna roșie prăfuită, în uniforma lui albă. Unii dintre tovarășii lui de culoare îl țineau, îi țipau în urechi, îl ajutau să se ridice. Ofițerul alb plecase cu o înjurătură, dispăruse pentru totdeauna și răzbunarea nu-l mai putea ajunge. Avea fața plină de pământ cu lacrimi și sânge; scuipase sânge roșu în țărâna roșie. Veni liftul și ușile se deshiseră. O luă de braț când intrară și i-l ținu strâns la piept. ─ Cred că ești o fată foarte dulce. ─ Și tu ești drăguț, zise ea. În liftul închis care se ridica, vocea ei avea un ciudat tremurat, ca și corpul ei – abia perceptibil, ca și cum ar fi fost bătut de vântul blând de primăvară de afară. O strânse mai tare de braț. ─ Nu te-au prevenit acasă în legătură cu bronzații de care o să dai în nord? Ea își ținu răsuflarea. ─ Nu mi-o zis nimeni nimic. Oamenii-s tot oameni în ce mă privește pe mine. „Și păsărica e păsărică, în ce mă privește pe mine”, se gândi el – și cu toate astea îi era recunoscător pentru atitudine. Îi oferise un răgaz să se regăsească. Pentru că și el tremura puțin. ─ De ce-ai venit în nord? întrebă el. Se întrebă dacă ar trebui să-i propună el sau să aștepte să o facă ea. Nu îi plăcea să ceară. Dar poate ea putea. Simți că niște fire de păr îl țin între picioare. Mușchiul masiv de sub abdomen începu să se încingă și să se întărească. Liftul se opri, ușile se deschiseră și pășiră pe un coridor lung către o ușă deschisă pe jumătate. Ea zise: ─ Cred că nu mai suportam viața acolo. Eram măritată, dar apoi m-am despărțit de soț și mi-au luat copilul – nu m-au lăsat nici măcar să-l mai văd – așa că m-am gândit că decât să stau acolo și să îmi pierd mințile, mai bine încerc să o iau de la capăt și să-mi fac o viață aici. Asta îl făcu să cadă pe gânduri pentru un moment, căci îi sugeră că Leona e o persoană și avea propria ei poveste, care, ca toate poveștile, însemna probleme. Dar se scutură de această sugestie. Nu avea să piardă vremea suficient cât să se încurce cu povestea ei. O voia doar pentru seara aia. Ciocăni la ușă și intră fără să mai aștepte să răspundă cineva. Chiar în fața lor, în sufrageria întinsă care se termina cu niște uși franțuzești deschise și cu un balcon, mai mult de o sută de persoane se învârteau prin jur, unii în ținută de seară, unii în pantaloni și pulovere. Mult deasupra capetelor lor atârna o uriașă sferă argintie care reflecta în mod neașteptat părți din încăpere, ca un comentariu răutăcios la adresa celor din cameră. Încăperea era atât de agitată de plecări și sosiri, atât de strălucitoare de bijuterii și pahare și țigări, că masiva sferă părea aproape vie. Gazda, pe care nu o cunoștea prea bine, nu era de văzut nicăieri. La dreapta lor se aflau trei încăperi, prima dintre ele fiind plină de haine și de cadouri. Hornul lui Charlie Parker, venind printr-un radio, domina glasurile celor din încăpere. ─ Lasă-ți haina, îi spuse Leonei, și o să încerc să văd dacă cunosc pe cineva de pe aici. ─ O, zise ea, sunt sigură că îi cunoști pe toți. ─ Hai, zise el zâmbind și împingând-o ușor în încăpere, fă cum ți-am spus. În timp ce ea își lăsa haina – și probabil își pudra nasul – el își aminti că îi promisese lui Vivaldo că îl va suna. Se învârti prin casă căutând un telefon relativ izolat și găsi unul în bucătărie. Formă numărul lui Vivaldo. ─ Salut scumpule. Ce faci? ─ Sunt în regula, presupun. Care-i treaba? Credeam că o să mă suni mai devreme. Renunțasem să mai aștept deja. ─ Păi abia am ajuns aici. Coborî vocea pentru că un cuplu tocmai intră în bucătărie, o fată blondă cu coafură stil bob olandez dezordonat și un negru înalt. Fata se sprijini de chiuvetă, băiatul rămase în fața ei, frecându-i exteriorul coapselor încet cu mâinile. Abia se uitară spre Rufus. ─ Sunt o grămadă de oameni cuminți eleganți pe aici, te-ai prins? ─ Da, zise Vivaldo. Apoi făcu o pauză. Crezi că merită să vin până acolo? ─ Habar n-am, la dracu. Ai ceva mai bun de făcut? ─ Sunt cu Jane, zise repede Vivaldo. Rufus realiză că Jane era probabil întinsă pe pat și asculta. ─ A, ești cu bunică-ta, atunci n-ai ce căuta pe aici. Nu-i plăcea de Jane, care era ceva mai în vârstă decât Vivaldo, cu părul încărunțit prematur. Nu e niciuna pe aici suficient de babă pentru tine. ─ Bine bulangiule, ajunge. Auzi vocile lui Jane și Vivaldo murmurând; nu putea înțelege ce spun. Apoi auzi din nou în ureche vocea lui Vivaldo. ─ Cred că o să zic pas. ─ Așa să faci. Ne vedem mâine. ─ Poate trec pe la tine? ─ OK. N-o lăsa pe buni să te obosească prea tare; am auzit că femeile sunt feroce la vârsta la care e ea. ─ Niciodată destul de feroce pentru mine, tati. Rufus râse. ─ Ai face bine să nu mai încerci să mă iei. N-o să reușești niciodată. Hai salut. ─ Salut. Închise zâmbind și se duse să o găsească pe Leona. Stătea timidă în foaier, urmărindu-le pe gazde care își luau la revedere de la niște invitați. ─ Credeai că te-am abandonat? ─ Nu, știam că n-ai face asta. Îi zâmbi și o atinse cu pumnul pe bărbie. Gazda se întoarse de la ușă și veni către ei. ─ Copii, intrați și puneți-vă ceva de băut, zise. Hai, intrați și treceți la treabă. Era un tip înalt, frumos și expansiv, mai în vârstă și mai al naibi decât părea, care își făcuse loc cu coatele la vârful show business-ului cu ajutorul unor profesioniști mai în vârstă, inclusiv prin intermediul boxului și al proxenetismului. Datora faima actuală mai degrabă vitalității și felului cum arăta decât vocii, și știa asta. Nu era genul de om care să se amăgească singur și Rufus îl plăcea pentru că era dur și amabil și generos. Dar lui Rufus îi era și puțin teamă de el; în ciuda șarmului lui, era ceva la el care nu încuraja intimitatea. Avea o grămadă de succes la femei, pe care le trata cu un dispreț afectuos și mărinimos, și ajunsese acum la a patra soție. Îi luă pe Leona și Rufus de braț și îi trase într-o parte. ─ Dacă tocilarii ăștia se cară la un moment dat de aici, am putea să ne distrăm noi pe cinste, zise. Stați prin preajmă. ─ Cum e să te simți respectabil? Rufus rânji. ─ Rahat. Toată viața am fost respectabil. Bulangii ăstia respectabili fac toate porcăriile. Îi fură pe negri pe față. Și cioroii îi ajută. Râse. Știi, de fiecare dată când îmi dau câte un cec de-ăla gras mă gândesc că îmi dau înapoi doar o mică parte din ce mi-au furat de atâția ani, știi ce zic? Îl bătu pe Rufus pe spate. Ai grijă să se distreze Eva asta mică. Mulțimea începea deja să se rărească, cei mai mulți dintre cei de familie bună începuseră să plece. Odată plecați, petrecerea avea să se schimbe și să devină foarte plăcută, liniștită și intimă. Luminile s-ar fi diminuat, muzica ar fi devenit mai liniștită, discuțiile mai sporadice și mai sincere. Cineva ar putea cânta la pian sau cu vocea. Ar putea face schimb de povești despre cum au râs cândva sau despre concerte, partituri memorabile sau suferințe trecute. Cineva ar putea scoate niște iarbă care s-ar plimba prin jur ca pipa păcii. Altcineva, încolăcit pe un covoraș într-un colț îndepărtat de cameră, ar începe să sforăie. Cei care dansează ar dansa și mai languros, strângându-se mai aproape. Umbra camerei ar prinde viață. Chiar către final, în timp ce dimineața și sunetele brutale ale orașului ar începe să invadeze prin ușile franțuzești deschise, cineva s-ar duce în bucătărie și ar face niște cafea. Apoi ar da iama prin frigider și s-ar duce acasă. Gazda și șoția lui ar putea în sfârșit să se giugiulească între cearceafuri și ar rămâne în pat toată ziua. Din când în când Rufus se trezi că se uită în sus către sfera argintie din tavan, de fiecare dată fără să reușească să se regăsească pe sine și pe Leona reflectați. ─ Hai să ieșim pe balcon, îi zise. Ea îi întinse paharul. ─ Îmi mai aduci ceva de băut mai întâi? Avea ochii strălucitori și era pusă pe șotii și arăta ca o fetiță. El se duse până la masă și turnă două băuturi foarte tari. Se întoarse la ea. ─ Gata? Ea luă paharul și ieși prin ușile franțuzești. ─ Ai grijă să nu răcească micuța Eva, zise gazda. El îi strigă înapoi. ─ Poate că o să ia foc, iubire, dar sigur n-o să înghețe! Drept înainte și sub ei se întindeau luminile țărmului din Jersey. De unde stătea el, parcă auzea un murmur slab venind dinspre apă. Copilărise la marginea din est a Harlemului, la câteva străzi de râul Harlem. El și ceilalți copii se bălăciseră în apă lângă malul plin de gunoaie sau săriseră de pe pontoanele în putrefacție. Într-o vară acolo se înecase un băiat. De pe pridvorul casei lui, Rufus urmărise cum un grupuleț de oameni traversase Park Avenue, pe lângă umbra întinsă a căii ferate, și ieșise la soare, în mijloc aflându-se un bărbat, tatăl copilului, cărând insuportabila povară a copilului acoperit. Nu uitase niciodată umerii aplecați ai omului, nici capul plecat. Un țipăt teribil se auzise din partea cealaltă a străzii și mama băiatului, în halat, cu capul înfășurat, alergase către micul grup, împiedicându-se ca și cum ar fi fost beată. Rufus ridică umerii, ca și cum s-ar fi eliberat de o greutate, și păși către marginea balconului, unde se afla Leona. Se uita în susul apei, către podul George Washington. ─ E foarte frumos, zise. E atât de frumos. ─ Pare să-ți placă New Yorkul, zise el. Ea se întoarse, se uită la el și sorbi din băutură. ─ Da, îmi place. Pot să-ți cer o țigară acum? Îi dădu o țigară și i-o aprinse, apoi aprinse una și pentru el. ─ Cum te descurci pe aici? ─ Mă descurc foarte bine, zise ea. Sunt chelneriță într-un restaurant din centru, lângă Wall Street, e o zonă foarte drăguță din oraș și stau într-un apartament cu alte două fete – nu se puteau duce la ea, oricum!─ și, da, mă descurc. Apoi privi spre el cu zâmbetul ei dulce-trist și alb-sărman. Din nou ceva îl avertiză să se oprească, să o lase în pace pe săraca fată albă; și în același timp faptul că se gândea la ea ca la o sărmană fată albă îl făcu să zâmbească cu reală afecțiune și zise: ─ Ești foarte curajoasă, Leona. ─ Trebuie să fiu, mi se pare, zise ea. Uneori îmi vine să mă dau bătută. Dar – cum te poți da bătut? Părea atât de pierdută și de comică că Rufus izbucni în râs și, după un moment, râse și ea. ─ Dacă m-ar vedea acum soțul meu, chicoti ea, doamne-doamne. ─ Ce, ce-ar zice bărbati-tu? Întrebă el. ─ Păi – nu știu. Dar de data asta nu-i veni să râdă. Se uită la el ca și cum s-ar fi trezit încet dintr-un vis. Auzi, crezi că ai putea să-mi mai aduci o băutură? ─ Sigur, Leona, și îi luă paharul, iar mâinile și corpurile li se atinseră pentru un moment. Ea plecă ochii. Mă întorc imediat, zise el și dispăru înapoi în cameră, unde luminile erau acum mai slabe. Cineva cânta la pian. ─ Ia zi, omule, cum îți merge cu Eva, întrebă gazda. ─ Bine, bine. Ne amețim. ─ Asta n-ajunge. Lovește-o pe Eva cu niște iarbă. Fă-o să se simtă bine. ─ O să am grijă să se simtă bine, răspunse el. ─ Tovarășu’ Rufus a lăsat-o acolo să admire clădirea Empire State, frate, zise tânărul saxofonist și râse. ─ Dă-mi niște de-aia, zise Rufus, și cineva îi întinse un cui și trase câteva fumuri. ─ Păstrează-l frate. E la liber. Turnă două băuturi și rămase în cameră pentru un moment ca să termine iarba și să asculte pianul. Se simțea ca lumea, curat, deasupra tuturor și simți o ușoară amețeală când se întoarse pe balcon. ─ A plecat toată lumea acasă? întrebă ea îngrijorată. E atât de liniște aici. ─ Nu, spuse el, sunt încă aici. Dintr-o dată îi păru și mai drăguță, mai moale, cu luminile de pe țărm înșirate în spatele ei ca o cortină. Cortina aceasta părea să se miște odată cu ea, grea și neprețuită și amețitoare. Nu știam, zise el, că ești o prințesă. Îi dădu băutura și mâinile li se atinseră din nou. ─ Cred că te-ai îmbătat, zise ea, încântată, iar acum, pe deasupra paharului, ochii ei îl chemau fără putință de îndoială. Așteptă. Totul părea foarte simplu acum. Se jucă cu degețelele ei. ─ Ai văzut tot ce ai vrut de când ai venit la New York?. ─ O, zise ea, vreau să văd tot! ─ Acum vezi ceva ce ți-ai dori? Degetele ei se încordară puțin, dar nu îi dădu drumul. ─ Haide, spune-mi. Nu-ai de ce să-ți fie teamă. Aceste cuvinte avură un ecou în capul lui. Mai spusese cândva asta, în urmă cu mai mulți ani, unei alte persoane. Vântul deveni rece pentru un moment, suflând în jurul lui și ciufulindu-i părul ei. Apoi se opri la fel de brusc. ─ Tu vezi? întrebă ea pierdut. ─ Ce să văd? ─ Vezi ceva ce îți dorești? Își dădu seama că e high după felul în care degetele păreau să se prindă de ale ei și după cum se uita fix la gâtul ei. Voia să își lipească buzele de gâtul ei și să-l sărute încet, lăsându-l albastru și negru. În același timp, realiză cât de sus erau deasupra orașului, iar luminile de jos păreau să-l cheme. Se duse până la marginea balconului și privi peste balustradă. Uitându-se drept în jos, părea că stă pe o stâncă în mijlocul sălbăticiei, deasupra unui regat și a unui râu care nu mai fuseseră văzute până atunci. Putea să le ia în stăpânire, fiecare centimetru al teritoriului care se întindea acum sub el și în jurul lui, și începu să fluiere o melodie, fără intenție, iar piciorul i se mișcă pentru a găsi pedala tobei. Își puse băutura cu grijă jos pe podeaua balconului și bătu cu degetele un ritm pe parapetul de piatră. ─ Nu mi-ai răspuns la întrebare. ─ Poftim? Se întoarse către Leona, care își ținea băutura în ambele palme și care îl privea cu sprâncenele ridicate întrebător deasupra ochilor blânzi și a zâmbetului dulce. ─ Nici tu nu mi-ai răspuns. ─ Ba da. Vocea ei suna și mai tânguitor. Am spus că vreau tot. Îi luă băutura și goli jumătate din ea, apoi îi dădu paharul înapoi, trecând în partea cea mai întunecată a balconului. ─ Păi atunci, șopti, vino și ia-ți. Ea veni spre el, cu paharul sprijinit de sâni. În ultimul moment, stând chiar în fața lui, îi șopti furioasă și năucită: ─ Ce încerci să-mi faci? ─ Draga mea, răspunse el, ți-o fac, și o trase spre el cât de tare putu. Se așteptase ca ea să se împotrivească și asta și făcu, punând paharul între ei și încercând cu disperare să se sustragă atingerii corpului lui. El lovi paharul, care căzu pe jos în balcon cu un sunet sec și se rostogoli mai încolo. „Hai”, se gândi amuzat, „dacă ți-aș da drumul acum ai fi atât de pornită că probabil ai zbura peste balconul ăsta”. Îi șopti: ─ Hai, zbate-te. Mie îmi place. Așa se face pe la voi? ─ O doamne, șopti ea și începu să plângă. În același timp încetă să opună. Ridică mâinile și îi atinse fața ca și cum n-ar fi putut vedea. Apoi își trecu brațele în jurul gâtului lui și se agăță de el, încă tremurând. Buzele și dinții lui îi atinseră urechile și gâtul și îi spuse: ─ Nu mai plânge, draga mea, n-ai de ce, deocamdată. Da, era luat; se vedea făcând tot ce făcea și începu să simtă o tandrețe pentru Leona la care nu se aștepta. Încercă, pentru sine, să se scuze pentru ce făcea – pentru ce îi făcea ei. Totul părea să se întâmple extrem de încet. Se fixă pe sânii ei, ca două dâmburi cremoase, și pe sfârcurile tari, maro și dulci, jucându-se și mototolindu-le și strângându-le în timp ce ea gemu și gâfâi și genunchii i se înmuiară. Coborî încet pe podea, trăgând-o peste el. O ținu strâns de șold și de umăr. Se gândi la gazdă și la partenera lui, la ceilalți oameni, dar nu se putea opri. Își desfăcu cămașa până la buric, limba ei îi arse gâtul și pieptul, iar mâinile lui ridicară fusta și dezmierdară interiorul coapselor. Apoi, după un îndelung și intens răstimp, tremurând sub fiecare mișcare smucită a ei, o împinse sub el și intră în ea. Pentru un moment crezu că o să strige, era atât de încordată, apoi își ținu suflarea și înțepeni. Dar apoi gemu și se mișcă sub el. Apoi, din miezul furtunii lui, încet și metodic, începu drumul spre casă. Iar ea îl purtă așa cum poartă marea o corabie: cu o mișcare lentă, legănată, ridicându-se și coborându-se, abia lasând să se vadă violența din adâncuri. Gemură și gâfâiră și el înjură încet, repetat. Fiecare se zbătu să ajungă la mal: nu se puteau odihni până ce mișcarea nu era accelerată la limita suportabilului de forța care se năștea în fiecare din ei. Rufus deschise ochii pentu o clipă și îi privi fața, transfigurată de agonie și lucind ca alabastrul în întuneric. În ochi avea lacrimi, iar părul îi era ud la tâmple. Respira cu gemete și scâncete scurte, șoptea cuvinte pe care nu le putea înțelege și, fără să vrea, începu să se miște mai repede și să se împlânte mai adânc. Voia ca ea să îl țină minte câte zile o avea. Nimic nu-l putea opri, nici măcar Dumnezeul alb sau o mulțime furioasă cu aripi. O înjură printre șuierături pe cățeaua albă ca laptele și gemu și își înfipse arma între picioarele ei. Ea începu să plângă. Ți-am zis, gemu, că o să-ți dau motive să plângi, și, deodată, simți că se sufocă, gata să explodeze sau să moară. Un geamăt și un blestem îl scuturară în timp ce se împinse cu toată forța pe care o mai avea și simți cum dă drumul veninului din el, destul cât să facă o sută de copii alb-negri. Se lăsă pe spate, respirând cu greu. Auzi muzica venind dinăuntrul încăperii și un fluierat pe apă. Era speriat și avea gâtlejul uscat. Simțea răcoarea în toate locurile unde era umed. Ea îl atinse și el tresări. Apoi se sforță să se întoarcă cu fața spre ea, privind-o în ochi. Avea ochii încă umezi, adânci și întunecați, și buzele tremurânde i se arcuiră într-un zâmbet sfios și triumfător. O trase spre el, dorindu-și să se poată odihni. Spera ca ea să nu spună nimic, dar zise „A fost minunat” și îl sărută. Iar aceste cuvinte, deși nu îl făcură să simtă duioșie și nu îl scăpară de teroarea surdă și misterioasă, treziră din nou dorința în el. Se ridică. ─ Ești o fătucă ciudată, zise. O privi. Nu știu ce-o să-i zici lui bărbati-tu când o să te duci acasă cu un copilaș negru. ─ N-o să mai am eu nici un copil, zise ea, nu-ți face griji în privința asta. Altceva nu mai zise; dar mai avea multe de zis. M-a bătut până am scăpat de problema asta, zise în cele din urmă. Era curios să-i afle povestea. Și altceva nu mai voia să știe de ea. ─ Haide înăuntru să ne spălăm, zise el. Ea își lăsă capul pe pieptul lui. ─ Mi-e teamă să intru înăuntru acum. Râse și o mângâie pe păr. Începu din nou să simtă afecțiune pentru ea. ─ N-ai de gând să stai toata noaptea aici, nu?. ─ Ce-o să creadă prietenii tăi? ─ Păi, Leona, cel puțin n-o să cheme poliția. O sărută. Nu o să creadă nimic, draga mea. ─ Vii cu mine? ─ Sigur că vin. O ținu la distanță de el. Tot ce trebuie să faci e să îți aranjezi puțin hainele – o mângâie pe corp, privind-o în ochi – și să-ți dai cu mâna prin păr, uite așa – și îi dădu părul de pe frunte pe spate. Ea îl privi. Se auzi întrebând: Mă placi? Ea înghiți în sec. Îi văzu vena de la gât pulsând. Părea extrem de fragilă. ─ Da, zise ea. Apoi privi în jos. Rufus, zise, chiar îmi placi. Te rog nu mă face să sufăr. ─ De ce aș vrea să-ți fac rău, Leona? O mângâie pe gât, privind-o serios. Ce te face să crezi că vreau să te fac să suferi? ─ Oamenii fac asta, zise ea, încet, își fac rău unii altora. ─ Ți-a făcut rău cineva, Leona? Rămase tăcută, cu fața în palma lui. ─ Soțul meu, zise pierdut. Credeam că mă iubește, dar nu m-a iubit – știam că e dur, dar nu credeam că e rău. Și nu m-a iubit, pentru că mi-a luat copilul, acum e cine știe pe unde, iar eu nu-l mai pot vedea niciodată. Se uit în sus la Rufus cu ochii plini de lacrimi. A zis că nu sunt o mamă bună pentru că beau prea mult. Chiar beam prea mult, era singurul fel în care puteam suporta să trăiesc cu el. Dar mi-aș fi dat viața pentru copilul meu, nu aș fi permis niciodată să i se întâmple ceva. El nu zise nimic. Pe pumnul lui negru cădeau lacrimile ei. ─ A rămas acolo, zise ea, soțul meu, adică. El cu maică-mea și cu frate-miu sunt apropiați. Toți cred că nu-s bună de nimic. Păi dacă oamenii îți tot zic că nu ești bună de nimic – încercă să râdă ─ n-ai cum să ajungi prea bine. Se sili să nu se gândească la toate întrebările pe care voia să i le pună. Începuse să se facă răcoare pe balcon; îi era foame și voia să bea și voia să se ducă acasă în pat. ─ Păi, eu nu o să-ți fac rău, zise într-un târziu și se ridică, mergând către capătul balconului. Chiloții îi stăteau ca o sfoară între picioarele, îi trase în sus și simți că sunt lipiți de el. Trase și fermoarul, cu picioarele depărtate. Cerul se făcuse purpuriu. Stelele dispăruseră iar luminile de pe țărmul Jersey-ului fuseseră stinse. O barjă de cărbune trecea încet pe canal. ─ Cum arăt? îl întrebă ea. ─ Bine, zise, și chiar așa era. Arăta ca un copil obosit. Vrei să vii la mine? ─ Dacă tu vrei, zise ea. ─ Da, asta vreau. Dar să întrebă de ce se agăța de ea. Vivaldo veni în vizită târziu în după-amiaza următoare și îl găsi pe Rufus încă în pat și pe Leona în bucătărie, făcând micul dejun. Leona îi deschisese și ușa. Rufus privi cu încântare cum pe fața lui Vivaldo creștea uluirea, în timp ce trecea cu privirea de la Leona, înfofolită în halatul lui Rufus, la Rufus, care părea să fie complet dezbrăcat în pat, sub pături. „Să se chinuie, al dracu alb liberal”, se gândi. ─ Salut, dragule, strigă. Intră, ai venit la fix pentru micul dejun. ─ Am mâncat deja de dimineață, zise Vivaldo, dar voi nici măcar nu v-ați îmbrăcat până acum. Mă întorc mai târziu. ─ Haide, frate, intră. Ea e Leona. Leona, el e un prieten de-al meu, Vivaldo. Pe scurt. De fapt îl cheamă Daniel Vivaldo Moore. E un macaronar irlandez. ─ Rufus e plin de prejudecăți față de toată lumea, zise Leona și zâmbi. Haide, intră. Vivaldo închise ușa după el și se așeză stânjenit pe marginea patului. Întotdeauna când era stânjenit – ceea ce se întâmpla adesea─ mâinile și picioarele păreau să-i capete dimensiuni monstruoase și le manevra cu o ciudă uimită, ca și cum s-ar fi procopsit cu ele doar cu câteva clipe înainte. ─ Sper că poți să mănânci măcar puțin, zise Leona. E destul pentru toți și o să fie gata într-o secundă. ─ O să beau o cafea, mulțumesc, zise Vivaldo, asta în caz că nu aveți o bere din întâmplare. Apoi îl privi pe Rufus. Se pare că a fost o petrecere beton. Rufus rânji. ─ N-a fost rău. Leona deschise o bere, turnă într-un pahar și i-o aduse lui Vivaldo. El o luă, privind-o cu zâmbetul lui rapid, de țigan, în timp ce vărsă puțin pe un picior. ─ Vrei și tu, Rufus? ─ Nu, draga mea, nu încă, o să mănânc mai întâi. Leona plecă înapoi în bucătărie. ─ Nu-i un exemplar splendid de muiere din sud? Întrebă Rufus. Colo-șa, le învață pe muieri să asculte. Din bucătărie se auzi râsul Leonei. ─ Asta e tot ce ne învață, poți să fii sigur. ─ Draga mea, cât timp știi să faci un bărbat fericit cum m-ai făcut pe mine, nici nu ai nevoie să mai știi altceva. Rufus și Vivaldo se uitară unul la celălalt pentru un moment. Vivaldo rânji. ─ Ce zici Rufus, îți ridici și tu curul din patul ăla? Rufus aruncă într-o parte pătura și sări din pat. Ridică brațele sus, căscă și se întinse. ─ Îmi oferi un spectacol total după-amiaza asta, zise Vivaldo și îi aruncă o pereche de chiloți. Ruful își puse pe el boxerii, o pereche de pantaloni gri și un tricou sport verde decolorat. ─ Trebuia să fi venit la petrecere, zise în cele din urmă. Era niște iarbă pe acolo care nu stătea după tine. ─ Păi, am avut problemele mele aseară. ─ Tu și Jane? Iarăși? ─ Da, s-a îmbătat și a făcut pe nebuna. Știi tu. E dusă, nu se poate abține. ─ Eu știu că ea e dusă. Dar care e problema ta? ─ Cred că-mi place să fiu regulat la cap. Se duseră la masă. E prima oară când ești în Village, Leona? ─ Nu, m-am mai plimbat pe aici. Dar nu poți cunoaște un loc până când nu cunoști niște oameni. ─ Acum ne cunoști pe noi, zise Vivaldo, iar noi doi la un loc cred că știm tot restul lumii. O să te plimbăm peste tot. Ceva în felul în care Vivaldo spusese asta îl irită pe Rufus. Buna-dispoziție îl părăsi; suspiciuni amare îl invadară. Furișă o privire către Vivaldo, care își sorbea berea privind-o pe Leona cu un zâmbet impenetrabil, de nepătruns, tocmai pentru că părea atât de deschis și de binevoitor. Se uită și el la Leona, care, cel puțin în după-amiaza asta, cu capotul prea mare pe ea, cu părul strâns în vârful capului și fără make-up, nu putea fi considerată chiar drăguță. Poate că Vivaldo o privea cu superioritate pentru că era atât de simplă – ceea ce însemna că Vivaldo îl disprețuia pe el. Sau poate că flirta cu ea pentru că părea atât de simplă și de disponibilă: dovada disponibilității era chiar prezența ei în casa lui Rufus. Apoi Loena privi peste masă și îi zâmbi. Inima și viscerele i se cutremurară; își aminti de violența și de tandrețea dintre ei; și se gândi „Să-l ia dracu pe Vivaldo”. Avea ceva ce Vivaldo n-ar fi putut niciodată să atingă. Se aplecă peste masă și o sărută. ─ Îmi mai dai niște bere? întrebă Vivaldo zâmbind. ─ Știi unde e, zise Rufus. Leona îi luă paharul și se duse în bucătărie. Rufus scoase limba la Vivaldo, care îl privea nedumerit și ușor încruntat. Leona se întoarse, puse bere proaspătă înaintea lui Vivaldo și zise: ─ Terminați ce aveți de făcut băieți, eu o să mă îmbrac. Își strânse hainele și dispăru în baie. Pentru un moment la masă se așternu tăcerea. ─ O să stea cu tine aici? întrebă Vivaldo. ─ Încă nu știu. Nu am hotărât nimic. Dar cred ca ea ar vrea. ─ A, asta e clar. Dar nu e cam mic locul ăsta pentru amândoi? ─ Poate ne găsim un loc mai încăpător. Oricum, știi, nu prea stau eu pe acasă. Vivaldo păru că stă pe gânduri. Apoi zise: ─ Sper că știi ce faci, dragule. Știu că nu e treaba mea, dar – Rufus se uită la el. ─ Nu-ți place? ─ Normal că-mi place. E o fată simpatică. Sorbi o gură de bere. Întrebarea e – cât de tare o placi tu? ─ Nu se vede? Zise Rufus rânjind. ─ Păi, sincer – nu prea. Adică da, sigur că o placi. Dar – nu știu. Tăcură din nou. Vivaldo privi în jos. ─ Nu-ți face griji, zise Rufus. Sunt băiat mare. Vivaldo ridică ochii și zise: ─ Și lumea e destul de mare, dragă. Sper că ți-ai dat seama de asta. ─ Mi-am dat seama. ─ Problema e că prea mă port patern cu tine, bulangiule. ─ Asta e problema cu toți bulangii de albi.

Registered at ProZ.com: Sep 2006.

N/A

TransSuite2000

CV/Resume (DOC)

Bio

I am a 28yo guy from Romania. I graduated philosophy at the University of Bucharest and earned an MA in philosophy/gender studies from the University of Saskatchewan, Canada (where I lived for two years). My main interestes include the human sciences (philosophy, social sciences, history etc.), arts and pop culture, human relationships and sexuality.

Profile last updated
Dec 1, 2017

More translators and interpreters: English to Romanian - Romanian to English More language pairs

Your current localization setting

Select a language

You have native languages that can be verified

Your current localization setting

Select a language