Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu ştiu cum, dar micii mei şcolari aflaseră că în acea zi împlineam anii. I-am văzut sosindu-mi la şcoală în haine de sărbătoare şi cu un cadouaş în mâini. Unul îmi aducea un stilou elegant, un altul o cărticică de rugăciuni, altul un penar de şcoală, un altul un frumos buchet de flori proaspete. M-am simțit uşurată şi întristată văzându-i aşa: uşurată pentru că orice semn de gratitudine şi de afecțiune din partea acelor copii buni mă mişca la inimă şi făcea să îmi pară uşor orice sacrificiu: întristată, fiindcă mă gândeam că banii ce serviseră pentru acele cumpărături, ar fi putut fi folosiți pentru scopuri mai nobile. În orice caz, am primit cu seninătate acele dragi demonstrații de dragoste. Doar un copil, cel mai sărac, nu îmi dărui nimic: dar după atitudinea sa ruşinată şi chipuşorul melancolic am dedus cât de mult suferea. L-am chemat şi când l-am avut lângă mine mi l-am strâns de mai multe ori în brațe, sărutându-l. Incurajat de acele mângâieri, sărăcuțul îmi puse în palme un pachețel şi fugi ruşinat. Surprinsă şi curioasă, l-am deschis fără ca nimeni să-şi dea seama. Înăuntru erau…ghiciți!..Trei cubulețe de zahăr! L-am chemat imediat la mine. --Ştiai că îmi place zahărul? l-am întrebat surâzând. --Mi –am închipuit eu! Mie îmi place tare mult! --Şi tu, continuai eu cu emoție, i l-ai cerut cu siguranță mamei şi….. ---Nu doamnă! îmi răspunse prompt, nu am cerut nimic nimănui; vi l-am păstrat chiar eu, din proprie..(inițiativă)… --Dar… --Bunica, atunci când îmi dă cafeaua cu lapte, îmi pune mereu în cană două sau trei cubulețe de zahăr ca să o îndulcesc. Eu am eliminat zahărul.. --Şi cafeaua cu lapte?...întrebai cu un nod în gât. --Am băut-o amară! Mario, micuțule Mario, unde eşti tu acum? Poate că fumul din ateliere ți-a înnegrit chipul de înger, poate că la acestă oră munceşti pe câmp unde grânele se-ngălbenesc şi vița de vie se coace la soare, poate că te vor primi nave aventuroase unde munca e aşa de grea, speranța aşa de înşelătoare… Dar orice ai fi, muncitor, agricultor sau om al mării, locul tău e printre inimile nobile, pentru care iubirea e sacrificiu, abnegație, datorie. Mario, micuțule Mario, dacă tu ai putea intra pentru o clipă în micul meu birou, ai vedea multe documente, multe cărți, multe bibelouri; şi ai vedea în plus, păstrate sub o mică cupolă de sticlă, trei bucățele de zahăr, un nume, o dată! |